Mihai Eminescu față in față cu folclorul românesc

Legăturile lui Eminescu cu folclorul și-au găsit originile în copilăria sa și au continuat până la maturitate. Față de cultura populară, Eminescu simțea o atracție teribilă, având nevoie de ea ca de aer sau ca de apă, pentru că ea îi dădea un sens vieții.

Pentru Eminescu, cultura populară a fost cu adevărat vârsta de aur, a unei lumi „ce gândea în basme și vorbea în poezii”, adică pentru care mitul era substanța gândului, iar poezia modul obișnuit de expresie.

Făt-Frumos din lacrimă face parte din proza eminesciană orientată spre fantastic filosofic și mit. Importanța folclorului a fost hotărâtoare pentru opera lui Eminescu. Valorificarea creației populare a fost punctul forte al programului romanticilor.

Legăturile lui Mihai Eminescu cu folclorul național au constituit dominanta operei sale. Primul filosof și teoretician care atrăgea atenția asupra importanței folclorului în operele romanticilor a fost Herder. După ce 1-a cunoscut pe Herder, Eminescu a dobândit conștiința necesității acestei uniuni cu folclorul.

Pentru Eminescu folclorul a devenit o școală frecventată fără întrerupere și de la care a învățat un mod de înțelepciune specific poporului său. Eminescu a încercat, spre deosebire de alți romantici europeni, integrarea sa deplină în modul de creație popular.

Făt-Frumos din lacrimă utilizează toate elementele supranaturale ale basmului popular cărora le adaugă și elemente ale unei mitologii personale. Romanticii germani considerau basmul o specie supremă, o sinteză a poeziei și filosofiei. Făt-Frumos din lacrimă este un basm cult, ca și basmele lui Creangă sau Slavici, dar mai liric. Împăratul stă țărănește într-un sat, se sfătuiește din prispă cu supușii, înconjurat de „fruntașii’ săi. Făt-Frumos poartă haine de păstor, cămeșa de borangic, brâu verde și două fluiere, unul de doine și unul de hore. Tablourile prin care este prezentată o lume arhaica, presupun o aplecare a poetului pentru studierea folclorului. Eminescu a avut un cult al basmului. Chiar și Luceafărul își are punctul de plecare în basmul românesc: Fata în grădina de aur. Fantasticul mitologic românesc contemporan își are rădăcini puternice în folclor. Fantasticul mitologic constituie una din caracteristicile literaturii române, care o individualizează în rândul celorlalte literaturi.

În basme, în legende și balade, în eposul popular, în general și mitologie, intervenția fantasticului este acceptată de la bun început, iar miracolul devine cât se poate de natural.

Cu toate că personajele miturilor sunt în general zei și ființe supranaturale, iar cele ale basmelor niște eroi sau niște animale minunate, toate aceste personaje au o trăsătură comună: nu fac parte din lumea cea de toate zilele - afirmă M. Eliade în cartea sa „Aspecte ale mitului” .

Lazăr Șăineanu a adoptat termenul de basm în înțelesul larg de narațiune orală tradițională. G. Călinescu în Estetica basmului, afirmă că „basmul e un gen vast, depășind cu multe romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală. Caracteristica lui este că eroi nu sunt numai oameni, ci și ființe himerice, animale”.

Eminescu încalcă convenția formulei inițiale a basmului: „In vreme veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului”, astfel își începe poetul basmul.

Personajul principal este o babă cumplită, care farmecă, înlănțuindu- i pe câinii eroului și omorându- l pe voinic. Această zână rău făcătoare e Mama Pădurii, e geniul cel rău al codrului.

În Făt-Frumos din lacrimă, Eminescu a preluat personaje și situații arhetipale din basmele românești, pe care le-a prelucrat într-o creație ce are amprenta geniul său. Deosebit de important este și elementul religios. Făt-Frumos se zămislește din lacrima căzută din ochiul Maicii Domnului. Dumnezeu și Sf. Petru sunt personaje implicate în acțiune care îi hotărăsc destinul. Vremea mitică este vremea în care Dumnezeu umbla pe sub chipul unui moșneag blajin. Pe lângă personajele împrumutate din folclor (Făt-Frumos, Muma-Pădurii, Ileana Cosânzeana), Eminescu aduce un personaj nou, nemaiîntâlnit în mitologia românească; Genarul, „om mândru și sălbatic, ce își petrece viața vânând prin păduri bătrâne”. Acesta este un fel de zmeu creștin.

Basmul Făt-Frumos din lacrimă reunește elementele de mit românesc cu cele universale. Eroul amintește de începuturile păstorești ale poporului nostru și poartă hainele, dar și instrumentele tradiționale. Fiul de împărat pleacă în lume, îmbrăcat țărănește, cu haine de păstor, cu „cămeșă de borangic țesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele și mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpărați”. In drumul său, el vrăjește natura, care iese din matcă pentru acest deținător de puteri divine. „Văile și munții se uimeau auzindu-i cântecele, apele-și ridicau valurile mai sus ca să-1 asculte, izvoarele își tulburau adâncul, ca să-și azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-1 audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor șopti văilor și florilor. Râurile se ciorăiau mai în jos de brâiele melancolicelor stânci, învățau de la păstorul împărat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amuțiți pe vârfurile seci și sure pe stâncile-nalte, învățau de la el țipătul cel plâns al jalei”.

În toate mitologiile, indiană, egipteană, greacă, creștină, după înviere eroul dobândește puteri magice, supranaturale. Făt-Frumos reușește să îl biruie pe Genar și pe baba care cădea în amorțire o dată cu miezul nopții. Făt-Frumos va asista și la o halucinație romantică când va vedea o cavalcadă a scheletelor ridicate din nisipul pustiei spre lună.

Descrierile de natură abundă, în basmul eminescian ceea ce este străin spiritului folcloric, din basme. Castelul Genarului este construit pe o stâncă lângă mare, într-un cadru de singurătate și măreție romantică.

Făt-Frumos din lacrimă are remarcabile calități literare.

Palatul feciorului de împărat, frate de cruce cu Făt-Frumos, este așezat pe o insulă, cu o natură edenică, amintind de Insula lui Euthanasius, din Cezara. Casa Mamei-Pădurii se afla într-o grădină care era un adevărat paradis terestru, în care fluturii și albinele mișună printre flori, iar culorile, sunetele și miresmele se întrepătrund, ca în corespondentele lui Baudelaire.

Scenele de furtună, cu toată convenția romantică la care subscriu, sunt pline de putere. Așa este cea de după uciderea Mamei Pădurii: N. Iorga, contestă caracterul de poveste, dar îl accepta pe cel de legendă. „Povestea e un gen eminamente românesc, care nu permite amestecări străine, de aceea deși-1 cheamă Făt-Frumos, eroul așa de gingaș zugrăvit al lui Eminescu lasă să se simtă originea lui germanică la Heine ori Hoffmann”.

Făt-Frumos este fascinat de fapte mari, atras de voinicie. Luptă împotriva spiritului rău, își pune forțele în slujba unei umanități. Făt-Frumos aspiră ca toți eroii eminescieni la absolutul iubirii. Cunoaște pe fata Mumei Pădurilor și fulgerător se îndrăgostește, rămânând statornic în pasiune. De regulă, în basme voinicul fuge ca vântul, ca gândul ori ca săgeata. In basmul eminescian comparația e mai poetică: „Ei fugeau cum fug razele lunei peste adâncile valuri ale mărei, fugeau prin noaptea pustie și rece ca două visuri dragi”.

În Istoria literaturii românești contemporane, N. Iorga referindu-se la basmul Făt-Frumos din lacrimă afirmă despre acesta că pentru întâia oară basmul se ridică la un rang superior de literatură.

 

Bibliografie:

Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă, Editura Litera, 2023.
Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru literatura, 1965.
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978.
N. Iorga, Istoria literaturii românești contemporane, Editura Minerva,1986.