Termenul de LECTURĂ provine din limba franceză, lecture, și în cadrul fenomenului cultural, descrie modalitățile de a citi și de a interpreta un text literar sau un fapt real, dându-i un sens ce se situează dincolo de semnificația aparentă.
Există, cum sublinia Paul Cornea în „Introducere în teoria lecturii”, două accepții majore ale conceptului de lectură; o accepție care se rezumă la comunicarea scriptică-citirea propriu-zisă, și o alta, extinsă, care se referă la orice tip de comunicare, aptă să fie decodificată de o conștiință receptoare.
În sens restrâns, prin lectură se înțelege ansamblul activităților perceptive și cognitive vizând identificarea și înțelegerea mesajelor transmise graphic.
Cel de-al doilea sens al termenului, extins, se referă la identificarea și înțelegerea unor mesaje transmise cu ajutorul altor sisteme semnificante decât cel grafic. În acest fel, orice sistem de semne artificiale sau naturale, având o anumită sintaxă (reguli de combinare) și o semantică (un repertoriu de semnificații), poate fi citit. Există, astfel, lecturi tactile ( de exemplu alfabetul Braille, utilizat de orbi), lecturi optice (care presupun descifrarea caracterelor înscrise de un calculator), lecturi ale codului genetic, lecturi ale trăsăturilor feței (fizionomiei), lecturi ale caracterelor scrisului (grafologie), lecturi ale viselor (psihanaliza) etc. În acest înțeles general, lectura devine, remarcă Paul Cornea, o formă universală a capacității omului de a descifra sensurile universului, un mod de a instaura semnificații, corelând unități de conținut unor expresii date. Ideea că actul lecturii presupune însumarea, sinteza semnelor grafice a dominat gândirea tradițională.
Din punct de vedere etimologic, la originea cuvântului lectură se află rădăcina indo-europeană „leg” (cu sensul de „reunire”) păstrată în greacă (leg-eon), latină și albaneză. În limbile moderne, termenul provine din latinescul „lectura”, trecut în secolul al XIV-lea în franceză sub forma „lecture”, de unde s-a răspândit în celelalte limbi. În latină lego înseamnă, pe de o parte, „a strânge, a aduna, a reuni” (limba română „a lega”); în al doilea rând, ( „a alege, a cerne”) și în al treilea rând „a enumera, a socoti”.
În lumina teoriei lecturii, se poate afirma că destinul operei nu este dat de scriitor, ci de cititor. Umberto Eco studiază problema receptării textului în cartea sa Lector in fabula, unde stabilește două categorii de cititori: cititorul ingenuu și cititorul specializat (avizat). Exemple simbolice de cititori ingenui sunt Don Quijote, a cărui dramă se datorează faptului că el nu mai poate distinge planul realului de planul ficțiunii sau Emma Bovary, caracterizată de aceeași confuzie real/ imaginar. O lectură eficientă pot efectua doar cititorii specializați, care își pot raporta viața la literatură, dar nu trăiesc, la propriu, literatura. Dacă pe cititorul comun (ingenuu) îl interesează doar narațiunea, stratul aparent al operei, cititorul specializat este preocupat mai ales de semnificațiile profunde ale textului și are tendința de a se confunda cu unul dintre personaje. Teoria lecturii textului literar studiază proprietățile textului văzut ca o realitate specifică, ce beneficiază de un sistem specific de semne lingvistice. Sistemele de coduri sunt limbajele în virtutea cărora recitim literaturile care ne preocupă. Totodată, teoria lecturii studiază și codul (semnul lingvistic) ce stă la baza literaturii. Astfel, unele opere ale trecutului nu mai sunt citite din perspectiva epocii în care au fost create, ci din punctual de vedere al prezentului. Criticul și teoreticianul Hans Robert Jauss s-a ocupat de examinarea categoriilor și noțiunilor legate de actul comunicării, dar și de comportarea cititorului în procesul lecturii. Într-o culegere de studii consacrate teoriei receptării, Jauss încearcă să dea o definiție a lecturii: „Lectura este un act prin intermediul căruia realizăm pe de o parte însemnătatea comunicării literare, și, pe de altă parte ea ne permite să producem noi înșine scrierile de reprezentări pe care semnul lingvistic ni le transmite”. În spațiul de așteptare al lecturii, cititorii abordează textul literar cu ajutorul unui anumit cod, transformând semnificațiile operei în reprezentări și recreând astfel textul. După Jauss, lectura „trebuie concepută ca o relație între doi protagoniști, un om care arată și un altul care vede”. Sistemul codificat al limbajului literar este de fapt un act prin care se pot descifra și decodifica semnificațiile operei literare, refăcându-se astfel seriile de reprezentări ce îi sunt proprii acesteia. În procesul lecturii însă, textul pe care îl cercetăm și pe care prin lectura noastră îl realizăm există în cadrul unei largi relații cu alte texte, există într-o arie a intertextualității.
Lectura, ca activitatea intelectuală, este un efort ce însumează în sine informații și cunoștințe din discipline și domenii variate. Există, în viziunea acestui teoretician, șase tipuri de abordare a textului literar de un cititor avizat:
a) abordarea retorică;
b) abordarea semantico-structuralistă (lingvistica);
c) abordarea fenomenologică;
d) abordarea psihanalitică (în care accentul subiectului este mai apăsat);
e) abordarea socio-istorică;
f) abordarea din perspectiva hermeneuticii textului, care le însumează pe celelalte.
Abordarea retorică și abordarea semiotico-structuralistă sunt abordări textuale, fiindcă au în vedere proprietățile intrinseci ale textului ca o realitate pur lingvistică. În viziunea lui Roman Ingarden lectura este de două tipuri: activă și pasivă. Lectura activă înseamnă cunoaștere și descoperire a straturilor obiectului reprezentat, în timp ce lectura pasivă este doar receptarea mecanică a sensului textului, sau, mai bine spus, a stratului semantic, fără legăturile necesare între fraze.
O paralelă între lectura semnelor grafice (semne tipografice ajutătoare care contribuie la structurarea și construcția unui text, fraze sau a unei formule) și lectura iconică , facilitată de cinematograf sau de televiziune este edificatoare cu privire la statutul și funcțiile receptării literaturii. Astfel, cititorul unui text literar nu are acces direct la imagini, ci la cuvinte, așadar la o serie de reprezentări abstracte, pe care este necesar să le traducă în imagini sensibile, să le imagineze în toată materialitatea lor. Între „lectura” unui film și lectura unei opere literare există o diferență de calitate a activității cognitive implicate în procesul receptării. Pe de o parte, receptarea imaginii filmice este mai curând pasivă, fluxul imaginistic este absorbit fără un efort aparent, substanțial și, pe de altă parte, lectura operei literare presupune un proces complex de elaborare a reprezentărilor, de completare a sugestiilor semantice ale autorului și de descifrare a semnificațiilor de profunzime ale textului literar. Deci, lectura este un act atât de complex încât este legat de toate posibilitățile, aptitudinile, tendințele individului. Motivațiile ei pot fi distinse în funcție de clase sociale, vârstă, evenimentele existenței, starea fizică .
Bibliografie:
Barthes, Roland, Plăcerea textului. Traducere de Marian Paphagi. Postfață de Ion Pop, Editura Echinox, Cluj, 1994;
Bărboi, Constanța, Cartea mea de lectură, Editura Universitară, București, 2008;
Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Editura Polirom, Iași, 1998;
Crăciun, Gheorghe, Introducere în teoria literaturii, Editura Cartier, Chișinău ,2003;
Iser, Wolfgang, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, Traducere din limba germană, note și prefață de Romanița Constantinescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2006;
Manolescu, Nicolae, Lectura pe înțelesul tuturor, Editura Aula, Brașov, 2000.
Publicat de:
Ichim Cristiana Oana
Profesor limba română, la Liceul Teoretic „Emil Racoviță”, Galați.