„Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară, ...”
Și mulți ani vor mai trece poate, până ce un alt mare făuritor de versuri ne va bucura sufletul așa cum o face Marele Împărat al poeziei românești, Mihai Eminescu.
Poetul nepereche, “Luceafărul” poeziei românești, șlefuitor al cuvintelor, neîntrecut până azi, făuritor de diamante, poet ce a dat limbii înțelesuri noi și “pline de-nțelesuri”, ne încântă gândul și ne atinge sufletul în mod diferit pe parcursul vieții, de fiecare dată altfel, dar la fel de minunat.
Nu este nimeni care să nu fi citit, măcar o dată, o poezie scrisă de Eminescu, care să nu recunoască frumoasele stihuri asupra cărora poetul s-a aplecat cu trudă, pentru a le da frumusețea pe care o admirăm noi astăzi. Generații trecute au recitat poeziile sale. Generații viitoare vor murmura și de acum înainte, în primăvara vieții, “melodiile eminesciene”.
Într-o zi de ianuarie a anului 1850, se năștea în familia Eminovici, Mihai. Din “negura de vremi”, străbate puternic până la noi, glasul celui care avea să intre pentru eternitate în neuitarea poporului român, devenind cea mai strălucitoare stea pe cerul poeziei românești.
Deși a avut o viață scurtă și zbuciumată, marcată de lipsuri materiale și nedreptăți specifice vremurilor, Eminescu a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute până astăzi, îmbogățind expresia artistică cu armonii surprinzătoare, cu sentimente adânci și profunde, cu viziuni nemărginite.
În versurile sale observăm o fantezie bogată, figuri de stil îndrăznețe, multă prospețime, noutate poetică și eforturi susținute de a modela limbajul în formă nouă.
A cercetat cu pasiune comorile vechii poezii populare, înnoind-o și ridicând-o la un înalt nivel artistic, aducând-o la nivelul poeziei culte, moderne. Reluând motivele populare din poezia poeților anonimi, trecându-le prin sufletul și mintea sa, îmbogățindu-le cu arta poetului modern, romantic, el a devenit liantul între cântăreții din trecut ai limbii române și viitor.
Legătura strânsă între sufletul poporului român și natură a căpătat o formă măiastră în minunatele sale poeme, adevărate ode ce slăvesc frumusețile naturii. În versuri de o bogăție rară, depășind formele naive și stângace ale poeților dinaintea sa, creând ritmuri noi, rime neașteptate, expresii artistice nemaiîntâlnite, a cântat frumusețea și măreția codrului, cu izvorul și cântăreții săi, a teiului sfânt, a lacului încărcat cu nuferi, strălucind feeric în lumina argintie a lunii.
Vechimea poeziilor lui Eminescu, datate într-un anumit an, nu este pe deplin reală. Bazându-ne pe mărturiile celor care l-au cunoscut, ne dăm seama că poeziile sale sunt de fapt mult mai vechi decât anul apariției, fiind rezultatul unui lung proces de cristalizare interioară.
Astfel, Tudor Ștefanelli scria în amintirile sale: „Am observat că dacă-i venea vreo idee, vreo inspirațiune, oriunde s-ar fi aflat, căuta un petic de hârtie și scria cu creionul poezia. O particularitate a lui Eminescu era că nu spunea nimănui ce scrie, iar dacă scrisese ceva, nu arăta nici colegilor săi de cameră ce a scris, ci încuia manuscriptul. Adesea lăsa lucrările săptămâni și luni întregi, necitite și necorigiate și se lua la alte lucrări.”
Slavici a observat că Eminescu „strica multă hârtie, căci făcea multe corecturi, mai ales în ceea ce privea alegerea vorbelor”, iar Miron Pompiliu, vizitându-l pe poet la Botoșani, a văzut în jurul patului său „pe bucăți de hârtie proastă, mototolită, versuri scrise cu creionul, care d-abia se mai puteau citi.” Înțelegem de aici că acest uimitor de mare șlefuitor al limbii literare, lucrase cu migală la fiecare din acele versuri, timp de mai mulți ani.
Eminescu a copilărit în satul Ipotești, lângă Botoșani. Satul copilăriei lui Eminescu capătă o importanță esențială, deoarece acolo, pe frumoasele meleaguri ipoteștene, s-a născut Poetul, Luceafărul poeziei românești. Din Ipotești, Eminescu a făcut, ca poet, primii pași spre nemurire. Măsura în care orizontul ipoteștean l-a inspirat, transpare clar din poeziile în care ne descrie codrul, lacul, lunca, teiul, învăluite în frumusețea lumii de basm a copilăriei sau văzute cu ochii maturi ai poetului de mai târziu.
Timpul etern al pădurii devine un mod de sfidare a efemerului vieții oamenilor pe pământ. Codrul este un spațiu sacru, dând sentimentul prezentului perpetuu, liant între trecut, prezent și viitor. Poetul îndrăgește codrul. Codrul eminescian este umanizat, poate dialoga. Prin personificarea codrului, Eminecu evidențiază relația existențială profundă între destinul poetului și cel al codrului.
Iubirea profundă, iubirea pierdută, regretul și dorul, spulberarea iluziilor, iubirea neînțeleasă și neîmplinită, motivul popular al “Zburătorului”, capătă sub pana poetului expresii vrăjite și năluciri de basm.
„Crăiasa din povești”, imaginea fetei iubite care nu mai vine, iubirea pe veci pierdută este o importantă temă a poeziei eminesciene. Își are originea în copilăria și adolescența petrecute la Ipotești. Fericirea întâlnirilor și plimbărilor poetului cu fata iubită, frumusețea fetei descrisă în poeziile sale, tristețea pierderii acesteia, au fost reale și trăite intens. Iubita din adolescență a poetului a fost o fată pe nume Casandra. Ea s-a stins la 19 ani, pe când poetul avea 14. Poeziile sale sunt dovada vie că a trăit toată viața cu dorul și dorința de a o reîntâlni, păstrând vie memoria primelor sentimente de iubire.
Un alt sentiment puternic al poetului a fost dragostea sa pentru patrie. Patriotismul său este vădit în odele închinate vitejiei și măreției înaintașilor, în poeziile în care acuză nedreptățile la care au fost supuși oamenii simpli din popor de-a lungul veacurilor, în revolta sa îndreptată împotriva unei societăți putrede care distrugea orice valoare a poporului român.
Destinul ființei de geniu, prea “sus” în simțire și în gânduri pentru a fi înțeleasă și acceptată, superficialitatea și nimicnicia ființei obișnuite, imposibilitatea unirii între cele două planuri, pământesc și cosmic, dramatismul condiției geniului condamnat la singurătate absolută și la rătăcire veșnică, este unul dintre motivele, a căror conștientizare de către poet, au dus la nașterea poeziei simbol a geniului eminescian, “Luceafărul”.
Iar opera sa este plină de lumină, de vise, de iubire profundă și adevăruri, de tristețe și melancolie, de pesimism și optimism, de cugetări înalte și revolte aprinse, toate înlănțuite într-o creație artistică ce leagă trecutul de prezent și viitor, afirmă eternitatea în fața efemerului, aspirând spre perfecțiune.
Bibliografie:
„Poezii” Mihai Eminescu, „Biblioteca pentru toți”, Editura Ion Creangă, București, 1983.
„Eminesciana – Eminescu la Ipotești”, autor I. D. Marin, Editura „Junimea”, Iași, 1979.
„Opera lui Mihai Eminescu”, vol. II, autor G. Călinescu, Editura „Minerva”, București, 1970.
Publicat de:
Nedelcu Corina Emilia
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială Nr.8, Reșița.