Ursoaica mergea încet, căci puii ei erau micuți. Doar de câteva zile începuse să-i obișnuiască cu ieșiri mai departe de bârlog. Erau primii ei copii: doi băieți și o fetiță. Terenul era puțin în pantă iar ursuleții mergeau câțiva pași și se rostogoleau, venind grămadă toți trei. Mama îi aștepta răbdătoare să se ridice, apoi își continuau drumul pe cărarea șerpuită, umbrită de falnicii brazi.
Au ajuns în fața bârlogului, dar ursoaica ezita să intre. Era fascinată de priveliștea ce se arăta în fața ei. Îi îndemna pe puiuți să privească apusul de soare atât de roșu că părea o văpaie aprinsă. Ei nu înțelegeau mare lucru, dar o ascultau pe mămică. Era o atmosferă plăcută și liniștită, dar care parcă prevestea ceva rău...
Deodată s-a auzit un vuiet asurzitor și pământul a început să se cutremure. Ursuleții au tresărit și au intrat repede sub burta mamei. A durat mai puțin de două minute, dar lor li s-a părut un an. Când totul s-a liniștit, pădurea degaja un aer apăsător. S-a auzit un fel de tropăit. Venea într-un suflet tata urs.
– Sunteți bine?
– Da. Suntem sănătoși, dar foarte speriați.
Ursuleții îi săriră în întâmpinare:
– Bine că ai venit, tată! Te rugăm, stai cu noi!
– Nu pot, dragii mei! Trebuie să merg și la frații voștri mai mari, căci probabil sunt și ei speriați.
A sărutat puii și a plecat în grabă, dar a dat întâi pe la gaiță, care era poștașul pădurii. Avea un mesaj urgent de transmis.
Poștașul, parcă știind că are o datorie de îndeplinit, îl aștepta fâlfâind din aripi.
– Mergi și anunță toată suflarea pădurii să se prezinte mâine la răsăritul soarelui în Poiana de Consiliu. Să nu lipsească nimeni.
Gaița s-a înălțat în văzduh și s-a făcut nevăzută pe loc.
A doua zi, toate animalele erau prezente la locul întâlnirii, cu mic cu mare.
Când a apărut Artur, toate vietățile au strigat:
– Regele Artur! Regele Artur!
S-au înclinat respectuos și au așteptat în liniște să afle ce avea ursul să le comunice.
– Frați și surori, avem de discutat lucruri serioase. Cutremurul din seara trecută este un semn rău. V-am rugat de atâtea ori să stați departe de oameni. Lupilor, nu mai atacați stânele oamenilor! Vulpile, de asemenea fac multe stricăciuni, iar ursoaicele își pun puii în pericol pe lângă gunoaiele oamenilor. Au pierit atâția pui călcați de mașini ori de tren. Ați degradat numele Ursului Brun, cel mai mare și mai nobil Urs Carpatin.
Cu toții s-au înclinat în semn de aprobare. Artur a continuat:
– Fraților, pădurea ne hrănește, locul nostru este în inima pădurii nu în pericolul de lângă oameni! Am văzut aseară la cabana de vânătoare mulți oameni înarmați. Aveți grijă!
Deodată s-a auzit zgomot. La mică distanță se vedeau vânătorii.
Artur strigă cu putere:
– Fugiți, fugiți cât mai repede!
Toți au luat-o la fugă. Cei trei ursuleți s-au ghemuit lângă mamă, dar tatăl i-a luat pe toți în brațe și cu pași mari i-a dus către bârlog. Știindu-i în siguranță, s-a uitat către vânători și s-a ridicat în picioare. Era imens. Pentru o clipă, vânătorul a înmărmurit. A tras apoi. Glonțul a nimerit direct în inimă. Artur s-a prăbușit cu un urlet înfricoșător.
Marele Urs a fost împușcat.
Regele a murit.
Toată pădurea plânge, oamenii în schimb se mândresc cu trofeul.
- Publicat de:
Mathias Mihaela
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială Nr.6, București.