Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Romanele Ion și Pădurea spânzuraților
Obiectul acestui studiu îl reprezintă cele două capodopere romanești ale lui Liviu Rebreanu : Ion și Pădurea spânzuraților.
Obiectivul acestui studiu este evidențierea tehnicilor narative, stilului autorului, viziunii despre lume și construcției personajelor în două romane diferite : unul obiectiv, tradițional și celălalt, de analiză psihologică. Se dorește evidențierea trecerii stilului autorului de la tradiționalism și obiectivitate , la tehnicile structura romanului psihologic.
Metodele de studiu : cercetarea individuală, analiza comparativă, interpretarea din punct de vedere critic personal și al literaturii de specialitate.
Liviu Rebreanu este considerat de critica literară întemeietorul romanului românesc modern. Stilul său reprezentativ se remarcă în romanele sale : Ion, Răscoala, Pădurea Spânzuraților, Ciuleandra, Gorila, Adam și Eva. Două romane reprezentative ale acestui autor sunt Ion , roman realist, tradițional cu elemente de modernitate și Pădurea spânzuraților – roman psihologic, aflat la granița dinte modern și tradițional.
Cu romanul Ion , critica literară consideră că Liviu Rebreanu a scris ultimul mare roman tradițional și primul roman modern. Ion este considerat roman fluviu, monografie a satului românesc.
„Stilul frumos, doamnă, e opus artei... E ca dicțiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în știință. […] Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.” Secvența anterioară – parte a unui dialog prin care Autorul din Patul lui Procust urmărește să o convingă pe doamna T. să își noteze experiențele fără teama unui eșec provocat de absența talentului scriptural – configurează unul dintre principiile care compun crezul literar al lui Camil Petrescu și pe care scriitorul l-a introdus în presa vremii prin termenul „anticalofilie”.
Convins că, în creația literară, atenția exagerată acordată frumosului decorativ este în dauna conținutului, scriitorului îi repugnă estetismul – una dintre numeroasele direcții pe care le combate. În sprijinul unei creații a autenticității, Camil Petrescu recomandă sinceritatea ca principiu generator al operei literare, devenind astfel un adept al ideii că literatura trebuie să fie precedată de experiență. În viziunea sa, retorismul, ornamentele artistice, „stilul” reprezintă obstacole în procesul de redare frustă a experienței; pe cale de consecință, recomandă exactitatea și proprietarea limbajului, calități care definesc mai curând stilul științific.
Volumul Teze și antiteze, publicat de Camil Petrescu în 1936, a beneficiat de o selecție operată de scriitorul însuși, care proiecta apariția altor trei, urmărind astfel să sistematizeze o varietate de articole răspândite prin numeroasele ziare ori reviste cu care autorul colaborase sau pe care le coordonase. Activitatea de publicist desfășurată de Camil Petrescu îi este mai puțin cunoscută publicului larg, însă diversitatea domeniilor abordate cu scrupulozitate – literatură, arta spectacolului teatral, strategie de război, fotbal, modă, matematică ș.a. – denotă spiritul enciclopedist și disponibilitatea spre cunoașterea complexă a lumii, caracteristice scriitorului.
În acest volum, Camil Petrescu include studiul Amintirile colonelului Lăcusteanu și amărăciunile calofilismului, în care aduce în discuție unul dintre cele mai controversate aspecte ale literaturii sale: noțiunea de „autenticitate”. Autorul afirmă că această formulă a fost greșit înțeleasă de către scriitorii care au adoptat-o și au considerat-o dintr-o perspectivă reducționistă, confundând-o cu simpla narare la persoana întâi: „S-a uitat însă că sunt și povestiri la persoana I care nu sunt autentice. Autenticitatea presupune neapărat substanțialitatea”. Afirmația citată este esențială în procesul de circumscriere a conceptului vehiculat de scriitor, în condițiile în care definițiile care i-au fost atribuite acestuia sunt multiple și numai din însumarea lor se poate reconstitui semnificația complexă a termenului, cu care a fost utilizat de către inițiatorul său.
Aplicație metodică - problematizarea
Cuvântul poezie poate fi luat în sensul general de invenție, creație, iar în acest sens, el se aplică la toate artele, deoarece se poate spune că există poezie în muzică, arhitectură, pictură. Poezia exprimă frumosul idealizat într-o formă în care intervine măsura, cadența, rima.
De multe ori s-a pus întrebarea dacă există o legătură între matematică și poezie. Răspunsul este afirmativ. Popoarele primelor civilizații au făcut matematică în versuri. La indieni, lecțiile de matematici erau făcute în versuri, teoremele erau spuse în versuri, iar la aflarea soluțiilor problemelor ei jucau de bucurie și rezultatele erau date în versuri.
Matematicianul indian Bhaskara este primul care a dat numai enunțurile și soluțiile în versuri, explicațiile și mersul raționamentului dându-le în proză.
Metoda de a învăța matematică prin poezii a trecut și la alte popoare, ajungând și la greci. Lui Diofan, inițiator în teoria numerelor și în algebră, prin ecuațiile diofantice, i s-a descoperit pe mormânt un epitaf în versuri, după care se poate stabili vârsta la care a murit, cu ajutorul unei ecuații algebrice de gradul întâi.
În literatura română există numeroase exemple de personaje fascinate în același timp de matematică și poezie. Mihai Manoilescu, pe când era elev de liceu în clasa a VIII-a reală, a prezentat în cadrul serbării ce a avut loc după concursul Gazetei matematice o poezie intitulată Realism și poezie, care s-a bucurat de un real succes. Din această poezie am putea cita versurile: