„Pripit și exaltat, cu o rapiditate a minții care nu trecea neobservată și cu o întărâtare de a opune propria viziune unei viziuni insuficiente, Camil Petrescu este cavalerul solitar al literelor românești, în război cu limitele. […] Biografia sa nu are amănunte civice, totul se petrece sub semnul înrolării permanente în pasiunea de a cunoaște.” Aprecierea critică a Irinei Petraș concentrează trăsăturile care compun profilul moral și spiritual al celui care a fost, incontestabil, una dintre cele mai merituoase personalități culturale românești: nervozitatea excesivă, expresie a încordării și a angajării spirituale permanente; inteligența vie, înclinația constitutivă spre polemică, inepuizabila dorință de cunoaștere.
Pe Camil Petrescu, cei care l-au cunoscut l-au evocat în termeni apologetici, așa cum se cuvine a te raporta la un spirit complex, multilateral, deschizător de drumuri în literatură și arta spectacolului teatral. Cu rare excepții – celebrul portret realizat de Eugen Lovinescu și considerațiile insurgente ale lui Eugen Ionescu, mărturiile oamenilor de litere sunt elogioase, pe alocuri elegiace.
Poet, dramaturg și teatrolog, romancier și teoretician al romanului, filosof, publicist, Camil Petrescu demonstrează, prin varietatea domeniilor de activitate, „disponibilitățile multiple ale spiritului său creator”. Dintr-un cumul de factori printre care se numără discrepanța dintre modernitatea operei sale și orizontul de așteptare al contemporanilor, precum și spiritul polemic al autorului, care i-a creat destui adversari, receptarea adecvată a operei camilpetresciene s-a realizat mai târziu. Dar autorul a fost conștient de valoarea creației sale, de statutul său de pionier în anumite domenii. Înțelegerea acestui fapt se trăda adesea prin excese egotiste care nu au scăpat neamendate de către contemporani. Eugen Lovinescu notează ironic: „Înainte de a mi se fi afirmat ca scriitor de talent, cum avea să o facă mai târziu, Camil mi s-a fixat în atenție prin această spaimă admirativă de tot ceea ce făcea; ca tuberculoșii ce se complac în propria lor sudoare, tânărul meu prieten îmi părea menit de a se răsfăța în propria-i personalitate”.
Liderul Sburătorului afirmă că trebuie căutată în altă parte cauza evoluției atitudinii scriitorului către exacerbarea eului, decât în infirmitatea dobândită în război. Nu deficiența de auz, ci temperamentul scriitorului reprezintă sursa egolatriei sale. Sarcasmul criticului este necruțător: „Când strănută, Camil privește în jur cu satisfacția unei acțiuni inedite: orice ai face, a fost făcut mai întâi de dânsul și orice idee ai exprima, a fost exprimată de dânsul într-un vechi articol de cel puțin cinci ani. E nu numai cel dintâi în timp, dar și cel dintâi în valoare”.
Observațiile criticului sunt cel puțin tendențioase și ele au fost frecvent amintite de exegeții de mai târziu, care le-au contestat valabilitatea, în condițiile în care însemnătatea operei a ajuns să eclipseze slăbiciunile autorului ei.
De altfel, spiritul combativ al scriitorului i-a dictat acestuia nevoia revanșei. Eugen Lovinescu, sub zodia seninătății imperturbabile este titlul pamfletului ce apare ca răspuns al autorului ultragiat. Scriitor cu vocația demonstrației și a polemicii, Camil Petrescu îi dă o replică acerbă marelui critic, căruia îi reproșează incapacitatea de a sesiza esențialul și caducitatea judecăților sale de valoare.
Statutul de abil polemist i-a fost recunoscut în unanimitate de comentatorii operei sale. Spiritul polemic făcea parte din structura personalității autorului, nefiind o simplă strategie a omului de cultură. Sugestiv în acest sens este faptul că unul dintre cunoscuții săi, Camil Baltazar, își amintește că și în discuțiile private, scriitorul se angaja cu toate armele dialecticianului care „a văzut idei”.
Inventariind polemicile în care s-a angajat, Ovidiu Ghidirmic constată că scriitorul s-a afirmat împotriva tuturor tendințelor culturale din epocă: refuză tradiționalismul, dar și orientările literare moderne (simbolism, expresionism) pe care le înlocuiește cu „substanțialismul”; combate concepția „artei pentru artă”, susținând teza „artei pentru adevăr”; îi contestă lui Eugen Lovinescu abilitățile critice și se plasează pe o poziție divergentă față de G. Călinescu în ceea ce privește concepția asupra romanului. Importante sunt și polemicile politice. Întors de pe front, Camil Petrescu duce o acerbă campanie de presă împotriva îmbogățiților de pe urma războiului, polemizând cu ei pentru a contribui la curățarea morală a societății.
Ovidiu Ghidirmic conchide în favoarea autorului, semnalând caracterul pertinent al polemicilor sale lansate în numele unor idei poate prea pătimaș susținute: „Dar asta e cu totul altceva. Intervențiile sale desemnează unul dintre cele mai impresionante eforturi polemice, iar în Camil Petrescu avem pe unul dintre cei mai importanți polemiști de la Titu Maiorescu încoace”. Tot în termeni superlativi se exprimă și G. Călinescu: „ […] cred că este unul dintre cei mai de seamă dialecticieni pe care i-a produs generația de după război”.
Alte trăsături care compun profilul acestui „pedestraș neobosit al literelor” sunt „curiozitatea intelectuală de cea mai înaltă speță”, care se manifesta și prin obsesia documentaristică sunt bine-cunoscute dulapurile cu fișe ale scriitorului dornic de a surprinde o epocă istorică în multiplele-i aspecte definitorii; aspirația spre absolut, pasiunea cu care sonda realitatea în căutarea adevărului, entuziasmul manifestat în actul de cunoaștere, energia neobosită, vioiciunea spiritului care i-a împiedicat pe câțiva dintre prietenii literari să admită brusca sa dispariție. La patru ani după moartea scriitorului, Tudor Vianu mărturisea dificultatea acceptării acestei situații și exclama: „Ce om viu a dispărut dintre noi! Nu vom mai sta niciodată sub oțelul privirilor lui și nu ne vom mai lăsa fermecați de delicata înflorire a ființei lui, rămasă neschimbată până în anii când, pentru alții, începe bătrânețea”. Aceleași impresii le notează și Paul Georgescu: „Moartea doboară un om în plină activitate, iar cei care l-am cunoscut nu credeam de fel în vârsta lui oficială – 63 de ani – fiindcă în fața noastră se afla un scriitor de o tulburătoare tinerețe, de un fermecător neastâmpăr, ce arunca asupra lumii o limpede și de neuitat privire albastră.”
În conformitate cu propriul său crez, adeseori citat de posteritate și din care vom reproduce aici doar o secvență „din mine însumi, eu nu pot ieși”, Camil Petrescu își transpune personalitate în creația literară, eroii săi, atât cei din romane, cât și personajele dramelor de idei cu statut de capodoperă, fiind alter egouri ale autorului: intelectuali ca structură de caracter, lucizi, însetați de cunoaștere și de absolut, aderând la un stil de viață sau la o viziune asupra lumii care nu îi este proprie omului de rând.
Bibliografie:
Baltazar, Camil, Contemporan cu ei, Editura pentru literatură, București, 1962.
Georgescu, Paul, Polivalența necesară. Asociații și disociații, Editura pentru literatură, București, 1967.
Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul lucidității, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1975.
Lovinescu, Eugen, Memorii, II (1916-1931), Editura Scrisului Românesc, Craiova, 1932.
Oprișan, I., Istoria literaturii române în evocări, Ed. Saeculum, București, 2001.
Perpessicius, Mențiuni critice, Ed. Litera, Chișinău, 1997.
Petraș, Irina, Camil Petrescu. Schițe pentru un portret, Ed. Demiurg, București, 1994.
Sîrbu, Ion, Camil Petrescu, Ed. Junimea, Iași, 1973.
Publicat de:
Hrițcu Elena Luminița
Profesor de limba și literatura română, la Liceul Teoretic „Carmen Sylva” Eforie, Constanța.