Liviu Rebreanu: între tradiționalism și modernism.

Romanele Ion și Pădurea spânzuraților 

Obiectul acestui studiu îl reprezintă cele două capodopere romanești ale lui Liviu Rebreanu : Ion și Pădurea spânzuraților.

Obiectivul acestui studiu este evidențierea tehnicilor narative, stilului autorului, viziunii despre lume și construcției personajelor în două romane diferite : unul obiectiv, tradițional și celălalt, de analiză psihologică. Se dorește evidențierea trecerii stilului autorului de la tradiționalism și obiectivitate , la tehnicile structura romanului psihologic.

Metodele de studiu : cercetarea individuală, analiza comparativă, interpretarea din punct de vedere critic personal și al literaturii de specialitate.

Liviu Rebreanu este considerat de critica literară întemeietorul romanului românesc modern. Stilul său reprezentativ se remarcă în romanele sale : Ion, Răscoala, Pădurea Spânzuraților, Ciuleandra, Gorila, Adam și Eva. Două romane reprezentative ale acestui autor sunt Ion , roman realist, tradițional cu elemente de modernitate și Pădurea spânzuraților – roman psihologic, aflat la granița dinte modern și tradițional.

Cu romanul Ion , critica literară consideră că Liviu Rebreanu a scris ultimul mare roman tradițional și primul roman modern. Ion este considerat roman fluviu, monografie a satului românesc.

O caracteristică specifică romanelor rebreniene este caracterul rotund al acestora, specificul de corp sferoid : există o similaritate între incipit și final.

În Ion romanul se deschide cu imaginea drumului care duce în satul Prislop, considerat de criticul literar Nicolae Manolescu o modalitate de intrare și de ieșire a cititorului în și din lumea ficțiunii. Drumul devine un adevărat personaj : personificat, alert grăbit în incipit, cal, încetinit de experiența trăită în final

În Pădurea spânzuraților romanul psihologic se deschide, ex abruptă și simbolic cu scena spânzurării sublocotenentului ceh Svoboda și, în final destinul său este repetat simbolic de cel care l-a condamnat la moarte, personajul principal Apostol Bologa. Descrierile din incipit și din final sunt pline de simbolism (simbolul luminii, al privirii, al morții ,etc). Diferența este că execuția lui Svoboda are lor pe întuneric, la apus , iar Apostol Bologa se desfășoară la răsărit vegheată de strălucirea luceafărului dimineții.

Ambele romane, sunt realiste prin conținut, dar și prin sursa de inspirație. Însuși autorul mărturisește că scrierea romanului Ion este inspirată de o scenă pe care a văzut-o într-o dimineață: un țăran s-a aplecat și a sărutat pământul, l-a sărutat ca pe o ibovnică. Pe de altă parte, romanul psihologic Pădurea spânzuraților este inspirată de scrisorile pe care fratele autorului i le-a scris de pe frontul italian . Emil Rebreanu, fratele autorului este prototipul și sursa de inspirație pentru personajul Apostol Bologa, care repetă în textul ficțional drama fratelui autorului executat ca trădător de patrie pe frontul primului război mondial.

Criticul literar Nicolae Manolescu, în opera sa Arca lui Noe, a integrat romanele lui Liviu Rebreanu în vârsta dorică a romanului românesc sub titlul Drumul și spânzurătoarea. El remarcă obiectivitatea perspectivei narative în primul roman și consideră că personajele, locurile, lucrurile ca să existe în acest roman, trebuie doar să fie numite. Perspectiva narativă este obiectivă, un narator obiectiv, omniscient și omniprezent care realizează o scurtă biografie și un portret al fiecărui personaj, pe măsură ce acestea intră în scenă. Pe de altă parte, în Pădurea spânzuraților , criticul literar consideră că toate cele de mai sus , pentru a exista, trebuie să fie văzute. Deși romanul Pădurea spânzuraților este considerat primul roman psihologic român, Nicolae Manolescu remarcă faptul că acest roman se află la granița dintre tradițional și modern. Nu poate fi considerat psihologic în adevărat sens al cuvântului, deoarece mijloacele analizei psihologice sunt restrânse sau lipsesc. Perspectiva narativă rămâne una obiectivă, însă naratorul omniscient își pierde omnisciența și autorul abordează tehnica narativă a multiplicării perspectivei. Perspectiva narativă este, deși una obiectivă, una din spate . Naratorul vede întâmplările prin ochii personajelor . Scena spânzurătorii , din incipitul romanului este văzută prima dată prin ochii plini de zel ai locotenentului Bologa, cei speriați ai căpitanului ceh Otto Klapka, cei plini de compasiune ai căprarului care trebuie să îndeplinească rolul de călău. Criza de conștiință trezită de cântecul ordonanței trezește retrospectiva existenței tânărului Apostol Bologa. Deși un procedeu de modernitate, aceasta este redată cronologic, din perspectiva obiectivă a naratorului obiectiv: fără memorie involuntară, fără flux al conștiinței, care pot fi regăsite la romancierii americani ai aceeași perioade.

Tehnici moderne sunt acele ale analizei psihologice, întâlnite în ambele romane supuse analizei: introspecția, monologul interior. În romanul Ion regăsim tehnica contrapunctului : firul narativ dublu urmărește , pe de o parte soarta satului transilvănean și a exponenților speței reprezentativi (Vasile Baciu și fiica sa, Ana, Alexandru Glanetașu, soția sa Zenobia și fiul acestora, Ion, George Buluc, văduva lui Maxim Oprea si frumoasa sa fiică, Florica., Stavista) și viața micii intelectualități a satului (familia învățătorului Herdelea, preotul Belciug, avocatul Grofșorul, etc).

Un element particular al celor două romane ale lui Liviu Rebreanu, dar și ale altor opere ale aceluiași autor este notația senzației organice (Ion Balotă, de la Ion la Ioanide). Aceste notații sunt elemente de naturalism alături de scenele de violență descrise cu minuțiozitate, cu mare artă a detaliului de autorul român.

Nu lipsesc elementele de simbolism, în ambele romane : în Ion mărul pădureț sub care naște Ana și sub care se consumă dragostea dintre Florica și Ion, este simbolul vitalității, al tinereții. Elementele simbolice sunt mai numeroase în romanul psihologic: lumina din ochii condamnatului, privirea acestuia, peisajul sumbru de toamnă pustie, lumina reflectorului și mai presus de toate, luceafărul dimineții care îl însoțește pe Apostol Bologa la spânzurătoare. Însuși numele personajului este simbolic.

În ceea ce privește construcția personajelor , mă voi opri asupra personajelor masculine principale din cele două romane și asupra a două personaje feminine.

Ion este un personaj controversat prin felul în care o seduce și o folosește pe Ana, fata urâțică dar bogată a lui Vasile Baciu. Despre Ion aflăm că este un flăcău inteligent și muncitor, însă datorită condiției sale sociale muncește în zadar. O seduce pe Ana cu metodă si are răbdare până să intre în casa sa. Critica literară îl consideră fie inteligent și cu o voință puternică, fie un monstru care acționează instinctiv pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu. Noi îl considerăm, la rândul său, pe acest tânăr frumos, inteligent și muncitor, o victimă a societății rurale. În această societate țărănească totul se reduce la a avea sau a nu avea pământ : ești considerat om în măsura în care ai pământ. Soluția de a pune mâna pe pământurile Anei prin înșelăciune, nici nu-i aparține, îi este insuflată, inconștient, poate, de Titu Herdelea, fiul mai mic al învățătorului. Frământarea sufletească a personajului eponim, zbuciumul său interior între glasul iubirii și glasul pământului este, poate , la fel de tulburător ca zbuciumul fizic al victimei sale, al Anei. El își evidențiază gândurile și ezitările prin monolog interior. Alte elemente psihologice și caracteriale ne sunt înfățișate de naratorul obiectiv : obsedat de ideea de a avea pământ, Ion, abia în ziua nunții, ne spune naratorul, înțelege că odată cu pământurile trebuie să o ia și pe Ana. Tragedia acestui personaj realism constă în imposibilitatea libertății depline de a fi și de a alege. Finalul său este violent , autorul pedepsindu-l , simbolic pentru toate fărădelegile săvârșite.

Pe de altă parte, personajul Apostol Bologa este un personaj simbol. Acest lucru rezultă și din numele pe care îl poartă. Critica literară identifică în tânărul locotenent, un personaj indecis, sensibil. Pădurea spânzuraților a fost considerată o monografie a stărilor interioare chinuitoare. De la începutul romanului până la finalul acestuia, toate scenele anticipează destinul trist și eroic al acestui personaj. El trăiește o transformare sufletească de la datoria față de patrie, la dragostea de neam și , în final, la dragostea cea mare pentru toți oamenii. Liviu Rebreanu evidențiază în acest roman, absurdul unui război unde soldați de toate naționalitățile luptă în multinaționala crimei , fără o semnificație profundă pentru niciunul dintre ei. Discuția de la popota ofițerilor, referitoare la datorie și război adevăratul ucigător de energii , anticipează o altă discuție, pe altă temă , tot de la popota ofițerilor din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Odată cu Pădurea spânzuraților începe demitizarea războiul, care va culmina mai târziu în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Realitatea frontului nu mai are nimic eroic și este evidențiat absurdul situațiilor în care combatanții se află odată cu începerea conflagrației. Din orgolii se înrolează în război și Apostol Bologa și Ștefan Gheorghidiu. Cel dintâi, în ciuda finalului tragic ajunge să cunoască dragostea adevărată prin căsătoria cu frumoasa fiică a groparului Vidor, tânăra Ilona. Însuși mărturisește: Prin iubire te înalți până la ceruri și cunoști pe Dumnezeu. Despre celelalte personaje din Pădurea spânzuraților critica literară a afirmat că sunt alter-egouri ale personajului principal, eponim, măști ale indeciziei acestuia și ale transformărilor permanente chinuitoare ale sale .

În ultima parte a romanului, care descrie încarcerarea lui Apostol Bologa în căsuța aceea mică pentru păpuși, semnificațiile narațiunii se mută pe psihologia personajului. Acesta știe că va muri, însă se agață prin orice semn de speranța de a scăpa. Dorința lui de a trăi este tulburătoare. Autorul redă , cu mare artă, prin tehnici narative ale analizei psihologice: monolog interior, stil indirect liber, notația senzațiilor organice și fiziologice (sudoarea, bătăile inimii ca niște ciocane, spaimele..) zbuciumul interior al personajului în zilele premergătoare execuției sale. În final, condus spre locul execuției de vechiul său prieten, preotul Constantin Boteanu, Apostol de dedublează.

Ultimul său gând este la mama sa, care i-a fost alături în toate momentele grele. Dorește să îi scrie o scrisoare de adio și își amintește câte scrisori de acest fel i-a lăsat în momentul plecării pe front. Acum, având certitudinea morții sale iminente, nu este în stare să termine scrisoarea, ca și cum nefinalizarea acesteia ar putea să îi mai dea o speranță de supraviețuire. Așa și rămâne pe măsuța din căsuța de păpuși, neterminată, pe masă, alături de peniță și cerneală, ca și tânăra viață curmată nedrept și prea curând.

În ambele romane, viziunea asupra lumii este una marcată de macabru și de absurd. Lumea satului din Pripas (echivalentul realist al satului Prislop ) este una dominată de dorința și de nevoia de a avea pământ. Toate tragediile, toate certurile, toate neînțelegerile de aici pornesc, pentru că nu poți fi considerat om numai în măsura în care ai pământ. Absurdul situației finale este marcat de ideea că în pământ se duc toate pământurile. Pădurea spânzuraților este un roman psihologic, bogat de elemente simbolice, care deschide drumul creațiilor psihologice românești de mai târziu.

Stilul romancierului este autentic, în romanul rural este bolovănos, marcat de elemente ale oralității , iar în romanul psihologic stilul este adesea marcat de lirismul exprimării în fragmente de descriere de natură care consonează cu trăirile personajului. De asemenea, fragmentele cheie, simbolice abundă de metafore și elemente de expresivitate.

Concluzii

Liviu Rebreanu este un romancier în toată puterea cuvântului. Romanele sale au o structură monumentală și dăinuie de-a lungul timpului. Personaje puternice, situații tensionate, marcate de lirism, de brutalitate sau de simbolistică, pot fi regăsite în paginile romanului, a cărui ecou a dăinuit și va dăinui de-a lungul timpului. El stăpânește în aceeași măsură tehnici ale artei narative și construcției romanești, atât tradițional, obiective dar și moderne, ale analizei psihologice. Cu mare artă reușește să îmbine tradiționalul și modernul pentru a obține efectul dorit asupra cititorilor. Putem spune că odată cu romanul Ion se scrie ultimul roman tradițional și cel dintâi roman modern. Pe de altă parte, Pădurea spânzuraților inaugurează seria romanelor moderne de analiză psihologică.

 

Bibliografie:

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Cartea românească educațional, 2018.
Nicolae Balotă, de la Ion la Ioanide, Editura București, Piața Scânteii, 1974.
Liviu Rebreanu, Ion, Editura Agora , 2011.
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraților, Editura Litera, 2022.