Atributele mitice ale codrului în literatura română

Spațiu enigmatic, codrul a căpătat, în literatura universală, multiple valențe: de la peisaj închis, obnubilat, la spațiu al dăinuirii eterne. Romanticii îi atribuie multiple sensuri simbolice, pădurea reprezentând locul în care se desăvârșește fericirea absolută, paradisul în plan terestru, în care evadează ființa romantică. Ea poartă semnificația vieții veșnice, care este presărată cu mistere demne de a fi revelate.

Lăcaș al răcorii, care reunește trei dintre elementele primordiale ale naturii (apa, aerul, pământul), pădurea reprezintă un simbol al securității și reînnoirii. Pentru ființele care sălășluiesc în ea, codrul este un spațiu matern, o matrice care aduce laolaltă și oferă un cămin celor mai multe specii.

Codrul verde este un simbol al eternității, un spațiu care transcende limitele realului. În lucrarea Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Doina Ruști surprinde viziunea filosofului asupra conceptului de „pădure”: „un sanctuar și un centru, un spațiu originar în care ființa își regăsește natura primordială și pătrunde în miezul lumii”.

Tainele pe care le ascunde pădurea au trezit, de-a lungul timpului, sentimente de spaimă, iar literatura reflectă aceste trăiri în personajele pe care le prezintă: Muma-Pădurii, care personifică spiritul codrului, înspăimântă protagonistul basmului „Făt-Frumos din Lacrimă”, Parpangel, personajul din „Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu, care rătăcește prin pădurea cu năluci și zâne, în care copacii glăsuiesc, din ramurile frânte picură sânge, iar el trebuie să se lupte cu „nebunele schime”, Harap-Alb care trebuie să depășească anumite etape ale inițierii în acest spațiu plin de mister și provocări.

Mihai Eminescu preia simbolistica pădurii și o prezintă ca pe un spațiu edenic al inocenței, al purității și al reveriei. Elementele bazoreliefate în poeziile sale sunt iarba, cerbii, frunzele arămii și lacul. Efervescența pădurii și efemeritatea ei reprezintă, pentru poet, un portal de întoarcere în anii copilăriei, într-un spațiu ce sfidează orice lege a fizicii.

În poezia „Revedere”, Mihai Eminescu personifică pădurea, atribuindu-i caracteristici specifice neamului românesc. Astfel, ea devine martor al trecerii de la un anotimp la altul: „Iarna viscolul ascult (...)/ Vara doina mi-o ascult”. În dialogul pe care îl poartă cu eul liric, codrul dovedește o înțelepciune specifică bătrânilor, care privesc ca niște spectatori trecerea timpului. Pădurea în sine este un spațiu suspendat deasupra timpului. Versurile „Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem” relevă efemeritatea omului în antiteză cu eternitatea codrului.

În „Scrisoarea III”, codrul devine arena de luptă dintre armata lui Baiazid și cea a lui Mircea cel Bătrân: „Și abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/ Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium”. Dacă armata otomană își creează locașuri perene, care îi expun (corturi), ostașii români sunt ocrotiți cu statornicie de codrii.

În poezia „Floare albastră”, pădurea este privită ca un loc feeric în care eul liric, animat de sentimente profunde de dragoste, își invită iubita. Codrul devine martor al iubirii împărtășite, al tandrețurilor și declarațiilor celor doi îndrăgostiți: „Acolo-n ochi de pădure,/ Lângă balta cea senină/ Și sub trestia cea lină/ Vom ședea în foi de mure.” În experiența expusă, bazându-se doar pe rațiune și nu pe informații senzoriale, pădurea apare ca un noumen kantian ce oferă eternitate efemerului.

În romanul „Pădurea spânzuraților”, Liviu Rebreanu prezintă codrul ca un cadru al tragicului, în care soldații acuzați pentru trădare sau dezertare își găseau sfârșitul. Mai mult decât atât, pădurea reprezintă și un spațiu-labirint în care Apostol Bologa se rătăcește. Acest moment prefigurează deznodământul romanului.

Pădurea rămâne un simbol mistic și profund în literatura română. De la paradis terestru la spațiu al misterului și al luptei, codrul va stârni permanent imaginația oamenilor și îi va face să spere că eternitatea este tangibilă. Atributele sale mitice în literatura română ne arată complexitatea și bogăția simbolismului acestui element natural, care a captivat și inspirat scriitorii de-a lungul secolelor.

 

Referințe bibliografice:

Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, ed. Ștefan, București, 2008.
Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, nr. 39, ed. Jurnalul național, București, 2010.
Mihai Eminescu, Poezii, nr. 44, ed. Jurnalul național, București, 2010.
Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților, nr. 59, ed. Jurnalul național, București, 2010.
Doina Ruști, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, ediția a IV-a, ed. Coresi, București, 2018.