Volumul Teze și antiteze, publicat de Camil Petrescu în 1936, a beneficiat de o selecție operată de scriitorul însuși, care proiecta apariția altor trei, urmărind astfel să sistematizeze o varietate de articole răspândite prin numeroasele ziare ori reviste cu care autorul colaborase sau pe care le coordonase. Activitatea de publicist desfășurată de Camil Petrescu îi este mai puțin cunoscută publicului larg, însă diversitatea domeniilor abordate cu scrupulozitate – literatură, arta spectacolului teatral, strategie de război, fotbal, modă, matematică ș.a. – denotă spiritul enciclopedist și disponibilitatea spre cunoașterea complexă a lumii, caracteristice scriitorului.
În acest volum, Camil Petrescu include studiul Amintirile colonelului Lăcusteanu și amărăciunile calofilismului, în care aduce în discuție unul dintre cele mai controversate aspecte ale literaturii sale: noțiunea de „autenticitate”. Autorul afirmă că această formulă a fost greșit înțeleasă de către scriitorii care au adoptat-o și au considerat-o dintr-o perspectivă reducționistă, confundând-o cu simpla narare la persoana întâi: „S-a uitat însă că sunt și povestiri la persoana I care nu sunt autentice. Autenticitatea presupune neapărat substanțialitatea”. Afirmația citată este esențială în procesul de circumscriere a conceptului vehiculat de scriitor, în condițiile în care definițiile care i-au fost atribuite acestuia sunt multiple și numai din însumarea lor se poate reconstitui semnificația complexă a termenului, cu care a fost utilizat de către inițiatorul său.
Constantin Ciopraga înțelege prin „autenticitate”, „captarea adevărului în formele lui primare, necontrafăcute prin circulație”. Pentru Ion Sîrbu, noțiunea înseamnă, în creația camilpetresciană, „pe lângă trăirea plenară a concretului existențial, aducerea lui sub reflectorul conștiinței, intuirea esenței lui cu ajutorul cunoașterii substanțiale”.
Ovid S. Crohmălniceanu consideră că autenticitatea reprezintă, în primul rând, opoziția față de literatura falsă, aceea contrafăcută, artificială, pe care Camil Petrescu a repudiat-o. Iar impresia de fapt frust, de realitate o creează tocmai „micile fapte banale, sinistre, grotești sau absurde, intervenite pe parcursul narațiunii; ele fac să transpară rolul hazardului și imprimă succesiunii evenimentelor acea mișcare imprevizibilă și haotică, proprie trăirii celor reale”.
Această accepție a termenului se regăsește și la Nicolae Manolescu, pentru care „autenticitatea e acea viață concretă, substanțială, culeasă din stradă, din banalitatea cotidiană, pe care, în Ultima noapte, naratorul o găsește preferabilă «iluziei vieții», emfazei, din romanul realist”.
O altă semnificație acordă termenului criticul Lucian Raicu. În viziunea acestuia, „autenticitatea este o prețuire a experienței sporită în timp prin dezvăluirea ulterioară a semnificațiilor, prin proiectarea nemăsurată a unui detaliu altădată neesențial și înscrierea sa într-o covârșitoare înlănțuire de explicații și determinări”. Prin urmare, conceptul se corelează cu cel de „temporalitate” și este strâns legat de procesul de cunoaștere. La aceeași concluzie ajunge și Alexandru Paleologu: „Autenticitatea, în concepția lui Camil Petrescu, trebuie să aibă girul și acoperirea unui act de conștiință, deci de luciditate, deci de cunoaștere, ceea ce determină pe cale de consecință o problematică de etică”.
Analizând primul roman al scriitorului, Dumitru Micu observă că „cea mai individualizantă caracteristică a autenticității se realizează prin fuzionarea înregistrărilor de situații și a reflecției. Prin notarea gândurilor care îi clocotesc în creieri chiar și în cele mai disperate circumstanțe”.
După cum se poate observa, „autenticitatea” constituie un concept fundamental al poeticii romanului camilpetrescian. Autorul însuși i-a subliniat importanța, iar comentatorii operei sale și-au asumat sarcina de a-i clarifica semnificația. Definițiile formulate sunt în anumite puncte convergente, iar pe alocuri conțin notații inedite, care, totalizate, reliefează polisemantismul termenului.
Sintetizând, se poate afirma că această noțiune implică, în creația camilpetresciană, în primul rând, ideea de trăire substanțială, de sesizare a esenței a concretului existențial. La nivelul artei narative, presupune plasarea eului subiectiv în centrul creației, fapt din care derivă utilizarea exclusivă a persoanei întâi în narare. La realizarea acestei convenții, participă și elementele ce țin de compoziția textului: tehnica jurnalului, statutul autorului în Patul lui Procust, inserarea documentului în text, coincidențele cu biografia autorului concret. Iluzia autenticității este întreținută și de inversarea ierarhiei tradiționale a evenimentelor, prin surprinderea faptului divers, caracteristic existenței cotidiene. Nu în ultimul rând, apelul la introspecție creează impresia de autenticitate, prin sondarea lucidă a trăirilor și prin consemnarea lor cu o maximă sinceritate. Suscitând comentarii și interpretări diverse, autenticitatea rămâne, potrivit unei formulări aparținându-i lui Vladimir Streinu, „«principiul director» al lui Camil Petrescu”.
Bibliografie:
Ciopraga, Constantin, Portrete și reflecții literare, Editura pentru literatură, București, 1967.
Crohmălniceanu, Ovid S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Cartea Românească, București, 1984.
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, 100+1 Gramar, București, 2001.
Micu, Dumitru, În căutarea autenticității, Minerva, București, 1992.
Paleologu, Alexandru, Spiritul și litera. Încercări de pseudocritică, Ediția a II-a, Cartea Românească, București, 2007.
Petrescu, Camil, Teze și antiteze, 100+1 Gramar și Fundația culturală Camil Petrescu, București, 2002.
Raicu, Lucian, Structuri literare, Eminescu, București, 1973.
Sîrbu, Ion, Camil Petrescu, Junimea, Iași, 1973.
Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1968.
Publicat de:
Hrițcu Elena Luminița
Profesor de limba și literatura română, la Liceul Teoretic „Carmen Sylva” Eforie, Constanța.