Incontestabil, Camil Petrescu rămâne unul dintre cei mai remarcabili promotori ai înnoirii literaturii și, prin aceasta, autorul cu un aport deosebit în domeniul literelor românești.
Varietatea domeniilor abordate – și nu ca diletant, ci vădind reală vocație – fac din Camil Petrescu un autor total. Scriitorul și-a respectat întocmai proiectul literar, după cum consemnează Ov. S. Crohmălniceanu: „A scris versuri la vârsta stărilor lirice. S-a consacrat teatrului în faza contactului cu viața prin acțiune și apoi romanului, în etapa acumulării unei suficiente experiențe sociale”.
Ciclul morții reprezintă cel mai valoros grupaj de poezii camilpetresciene. Redactate în mare parte pe front, aceste versuri sunt concepute în opoziție cu lirica tradițională de război și în conformitate cu noua înfățișare a literaturii române, caracterizată prin gravitatea impusă de experiența Primului Război Mondial. Încă din acest prim volum, se observă că „există la Camil Petrescu un permanent refuz al clișeelor” (Gheorghe Glodeanu). Viziunii eroice impuse de Vasile Alecsandri, poetul care a experimentat direct drama conflagrației mondiale îi opune una realistă, autentică. Subiectivismul – observă Ovidiu Ghidirmic – se conturează prin redarea consecințelor războiului în conștiința combatantului. „Nu eroismul, ci frica dictează toate gesturile, chiar și pe cele aparent mărețe. […] Nu molestarea, tortura fizică dau caracterul dramatic al războiului, ci presiunea inimaginabilă la care este supus eul individului în condițiile psihologice ale războiului”.
De un realism tulburător, intelectualiste, trădând o mare sensibilitate, aceste poezii conțin in nuce întregul program literar camilpetrescian. La data apariției lor (în 1920, în paginile Sburătorului), Eugen Lovinescu le apreciază caracterul antisimbolist, dar aplică eticheta „poezie de notație”, ceea ce îl nemulțumește pe autorul lor, care o consideră mai potrivită unei lirici minore. Și Tudor Vianu remarcă originalitatea acestor poezii, constând într-o abordare „cel mai adesea analitică, de o sinceritate a expresiei care cultivă prozaismul”.
Un luminiș pentru Kicsikém este titlul unei plachete de poezii erotice. Ciornă, Din versurile lui Ladima și Transcendentalia conțin poezii de cunoaștere. Mai puțin reprezentative pentru creația camilpetresciană, acestea contribuie însă la configurarea unui crez estetic: poezia reprezintă un act de cunoaștere, nu de imaginație, iar procedeul stilistic predilect este comparația.
Afirmându-se inițial ca poet, Camil Petrescu abordează ulterior dramaticul. Statut de capodoperă au textele Jocul ielelor, Act venețian, Suflete tari, Danton. Autorul impune tipologia actanțială a intelectualului lucid, spirit absolutizant, incapabil de compromisuri și manifestându-se în totală opoziție cu norma comună. Dramele sale se integrează unui teatru de cunoaștere, de idei sau al absolutului, iar dezbaterile intelectuale inițiate de eroii lor fac multe dintre piese imposibil sau cel puțin dificil de reprezentat scenic. Dar ele rămân de o valoare inestimabilă ca texte destinate lecturii, prin efervescența ideilor vehiculate și prin valabilitatea tipologiei construite.
Creația cea mai controversată rămâne drama Mioara. Premiera din 1927 generează o campanie denigratoare virulentă, condusă de o serie de cronicari teatrali care urmăreau eliminarea dramaturgului de pe scena vieții literare. Deși exegeții de mai târziu au semnalat suficiente deficiențe care împiedică plasarea piesei pe aceeași linie valorică pe care se situează dramele sus-menționate, autorul ei i-a luat apărarea în repetate rânduri. Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici este o proză memorialistică în care Camil Petrescu justifică insuccesul Mioarei.
Alte opere dramatice care poartă semnătura lui C. Petrescu sunt: Mitică Popescu, Bălcescu, Caragiale în vremea lui, Iată femeia pe care o iubesc, Profesor doctor Omu vindecă de dragoste, Dona Diana. Dacă nu posedă însemnătatea celorlalte elaborate de autor, acestea au meritul de a indica permanenta preocupare a scriitorului pentru a-și depăși formula care l-a consacrat, pentru a căuta neîncetat noi modalități de exprimare, pentru a tatona alte direcții literare.
Dar contribuția lui Camil Petrescu în domeniul dramaturgiei nu se limitează la conceperea de text. „Afirmându-se ca autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor și îndrumător, Camil Petrescu apare ca un om de teatru complet. El este fără îndoială primul teatrolog serios pe care îl cunoaște literatura română”. În calitatea subliniată de Marian Popa, autorul se dovedește a fi un textocentrist. Susține primatul textului și, pentru a limita libertatea actorului manifestată în sens negativ, prin denaturarea înțelesurilor originare, vizate de autorul dramatic, propune soluția narativizării. De aceea, în operele sale dramatice, indicațiile de regie sunt ample. O altă direcție urmărită este de ordin polemic. Scriitorul refuză tendințele naturaliste manifestate în literatură, precum și influențele expresioniste, ce rezidă în cultivarea unui teatru de factură mitică, ce aduce în scenă personaje-simbol.
Lucrarea care îl consacră pe autor drept ideolog teatral este Modalitatea estetică a teatrului (1937). Potrivit lui Ovidiu Ghidirmic, aceasta reprezintă, „chiar în forma în care a apărut, prima incursiune teoretică sistematică la noi, efectuată de la mare altitudine spirituală, de la nivelul unei solide culturi estetice și filosofice, în arta spectacolului”.
Viziunea asupra genului dramatic se completează prin studiile apărute de-a lungul timpului în diverse publicații. Unele dintre ele se regăsesc în volumul Teze și antiteze (Teatru de cunoaștere, Spre o sistematică a teatrului), în care autorul a reunit o parte dintre articolele, studiile ori conferințele sale. Volumul, publicat în 1936, a beneficiat de o selecție a scriitorului însuși, care proiecta apariția altor trei, urmărind astfel să sistematizeze o varietate de texte răspândite prin numeroasele ziare ori reviste cu care autorul colaborase sau pe care el însuși le coordonase. Activitatea de publicist este mai puțin cunoscută publicului larg, însă diversitatea domeniilor abordate cu scrupulozitate – literatură, arta spectacolului teatral, strategie de război, fotbal, modă, matematică ș.a. – denotă spiritul enciclopedist și disponibilitatea spre cunoașterea complexă a lumii, caracteristice scriitorului.
Bibliografie:
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Minerva, București, 1972;
Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul lucidității, Scrisul românesc, Craiova, 1975;
Glodeanu, Gheorghe Poetica romanului românesc interbelic – O posibilă tipologie a romanului, Litera, București, 1998;
Popa, Marian, Camil Petrescu, Albatros, București, 1972;
Vianu, Tudor, Scriitori români, Vol. III, Minerva, București, 1971.
Publicat de:
Hrițcu Elena Luminița
Profesor de limba și literatura română, la Liceul Teoretic „Carmen Sylva” Eforie, Constanța.