Adio, Europa!

de I.D. Sîrbu: comunismul ca fanariotism

În remarcabilul său roman Adio, Europa!, Ion Dezideriu Sîrbu operează în mod original cu recuzita fanariotă, înțeleasă drept forme de viață și inventar lexical. Orientalismul funcționează ca pretext, ca intermediar alegoric în această scriere în care autorul, de pe poziția intelectualului integru persecutat politic, realizează o doctă și severă critică a dictaturii comuniste, dar și a profilului moral al societății românești care a permis proliferarea ideologiei unui astfel de regim, „absurd, coșmaresc, dușman, străin nouă, dezumanizat, criminal chiar” (I.D. Sîrbu, 1997, p.120).

Fanariotismul servind ca paravan pentru denunțarea absurdului și abuzurilor comuniste beneficia deja de o oarecare tradiție în literatura noastră, la momentul în care I.D. Sîrbu își concepe romanul, ce avea să apară postum. Procedeul îl folosiseră cu succes Eugen Barbu și Silviu Angelescu. Elementul de noutate presupus de romanul lui I.D. Sîrbu constă în faptul că, spre deosebire de Principele și Calpuzanii, cultivând subiecte proiectate în cadrul fanariot, din care autorii decupează imagini, figuri și evenimente pentru a înfiera prezentul, Adio, Europa! nu mai conservă nici măcar aparențele romanului istoric. Întâmplări, locuri, personaje, toate se păstrează în limitele prezentului autorului. În acest context, fanariotismul este utilizat ca analogon, ca termen al comparației pentru contextul în care se scrie romanul, dar reprezintă mai mult decât atât (în fond, similitudinile dintre cele două regimuri îi inspiraseră și pe romancierii sus-menționați), devenind expresia unui stil de viață generalizat, obiect al observației și dezavuării.

„De multe ori, […] începeam să înțeleg că, printr-o șireată ironie a soartei, iată, mi-a fost dat să descopăr tocmai aici, la spatele lui Dumnezeu și al Europei, acel colț de înțelepciune și stoicism după care inutil tânjisem în anii ce i-am petrecut în deșertăciunea savantă a bibliotecilor genopoliene. Un duh al lui «lasă-mă să te las», al lui «ce-am avut și ce-am pierdut» sau «ca la noi, la nimenea» începea, asmenea unei igrasii perfide și picante, să-mi cuprindă și trupul, și cugetul.” (op. cit., p. 11)

Reflecția anterioară îi aparține lui Candid Dezideriu, protagonist, alter ego al autorului, îndeplinind și rolul de narator (numele i se dezvăluie târziu, după aproximativ 200 de pagini). Ea opune stilului de viață orientalo-balcanic, definit printr-o doză semnificativă de indolență, de indiferentism înveșmântat în vălurile atrăgătoare ale unei înțelepte resemnări, acceptări a condiției mediocre, stilul apusean pe care și-l însușise personajul în anii pregătirii profesionale, aceia ai libertății de gândire și exprimare. Genopolisul, cronotop al formării sale, reprezintă un simbol al spațiului spiritual occidental caracterizat printr-o intensă activitate intelectuală și printr-o ierarhie corectă a valorilor. La polul opus, se situează municipiul Isarlâk, locul în care trăiesc Candid și soția sa, Olimpia. Toponimul, marcă a intertextualității, funcționează ca antifrază: cetatea ideală, utopică a lui Ion Barbu devine aici cadrul în care se proiectează viziunea coșmaresc-distopică. I.D. Sîrbu recuperează acest topos la modul parodic și polemic, cititorul recunoscând în romanul său un „Isarlâk întors”, pe dos.

Deși aflați într-o perfectă comuniune spirituală, împărtășind, în fond, viziunea asupra lumii, Candid și Olimpia – „Limpi” – se disting prin nivelul diferit de adaptare la mediu, oameni și circumstanțe. Femeia este cea înțeleaptă, acționând inspirat și probând o perfectă cunoaștere a psihologiei umane, a convențiilor sociale, a manevrelor politice. Nu o dată, explicațiile personajului feminin sunt necesare pentru ca eroul (și, concomitent, cititorul) să aibă acces la culisele evenimentelor care îi implică. Alteori, îi ține adevărate lecții de viață lui Candid, menite a contribui la inițierea sa în stilul de viață „isarlâk”. De pildă, o primă lecție este despre „plocon” ca mecanism al supraviețuirii: „Păi care e scopul plocoanelor? Să se știe că le ducem, să se știe cui le ducem, să se știe de ce le ducem. […] Dacă nu curge, pică – trăim într-o lume în care, ca să ajungi în față, trebuie să bați des și cu grijă la ușa din dos.” (Ibid., pp. 12-13)

Candid îi recunoaște Olimpiei preeminența în materie de afaceri „isarlâce”, percepându-și inabilitatea de a se adapta la acest stil de viață drept deficiență. Inadaptarea este consecința formației sale occidentale: „Funcționam încă, prin spirit, în categorii europene de judecată”. (Ibid., p. 31)

Evenimentul nefericit, declanșator al degringoladei în existența celor doi – râsul zgomotos al eroului în fața afișului Universității Populare – se integrează aceleiași optici, care privilegiază libertatea de gândire și exprimare. Numai că această reacție dobândește conotația compromiterii tiranilor, în condițiile unui regim coercitiv. De aici, represaliile și finalul dramatic.

 

Bibliografie:

Sîrbu, I.D., Adio, Europa!, Cartea Românească, București, 1997.