La Mircea Eliade sacrul are valoarea și semnificația unui „apriori” epistemologic. Definiția cea mai simplă a sacrului este „sentimentul religios”, a cărui existență nimeni nu o contestă, chiar dacă i se contestă cu argumente raționale justificarea. Acest sentiment constituie o convingere interioară și personală. Omul ia cunoștință de sacralitate pentru că aceasta se manifestă prin multiple hierofanii. Pe de altă parte, însă, omul lui Mircea Eliade are posibilitatea atingerii sacrului prin intermediul riturilor, care îi permit trecerea, fără pericol, din lumea profană în cea care deține semnele sacralității.
Astfel, personajele cercetătorului religiilor trăiesc în două dimensiuni, dintre care prima – timpul sacru – este un timp reversibil, recuperabil, ontologic prin excelență, parmenidean, mereu egal cu sine însuși. La polul opus se află timpul profan, linear, care nu poate prezenta nicio ruptură, pentru că se constituie într-o dimensiune existențială, legat fiind de însăși existența umană, limitat între un început și un sfârșit. Pentru Mircea Eliade una dintre modalitățile de întoarcere într-un timp sacru, illud tempus, este echivalentă cu o recuperare inițiatică sau accidentală a unui gest arhetipal. Prin acest act, protagonistul hermeneutului român devine stăpân al duratei temporale, identificându-se astfel cu eroii mitici. Din acest punct de vedere, fantasticul lui Mircea Eliade este unul de sorginte mitică, întrucât toate personajele acestuia recuperează sacralitatea prin ritual, adică se mitizează prin intermediul unei ontofanii. Timpul sacru este echivalent cu o totală stăpânire a duratei temporale de către personaje și nu este vorba de o simplă oprire a scurgerii, ci de o reală abolire sau de manipulare a acestei dimensiuni. Puțini sunt protagoniștii care au asemenea veleități și aparțin primelor povestiri ale lui Mircea Eliade.
Pe de altă parte se situează timpul profan, cognoscibil și ireversibil pentru neinițiații lui Mircea Eliade. Acesta însă nu se constituie într-o simplă paradigmă mensurabilă, atâta timp cât autorul îi conferă o șansă de resacralizare prin ritual. Este timpul în care se camuflează misterele, și care, în ciuda ireversibilității sale de traseu destinat morții, mai oferă protagoniștilor o șansă. Personajele acestui timp profan sunt ceva mai numeroase în proza lui Mircea Eliade. Fie că e vorba despre cei care pătrund accidental într-un spațiu al sacralității, fie că e vorba de neinițiații „nevăzători” ai multiplelor semne, fie că e vorba de cei care caută zadarnic o poartă sau un pod, toți acești „sclavi ai timpului” sau „potențiali stăpâni ai duratei temporale”, ratează în cele din urmă posibilitatea transcenderii și a revelației ultime.
În proza fantastică a lui Mircea Eliade există două posibilități de recuperare a trecutului, deci de stăpânire a duratei temporale. O primă modalitate este redobândirea directă și bruscă a condiției primordiale printr-o moarte ritualică și o renaștere la celălalt nivel ontologic, superior condiției imediate a ființei. Intenționată sau accidentală, această posibilitate nu întotdeauna permite protagoniștilor eliadești să se mențină în starea „începutului absolut”. De cele mai multe ori intervine ceva rațional care suprimă această non-condiționare a sacrului. Cea de-a doua posibilitate prevede o întoarcere progresivă la starea pre-cosmogonică a ființei, printr-o inițiere meticulos elaborată sau, mai mult chiar, printr-o rememorare exhaustivă a clipei originare. Aici memoria joacă rolul capital, indiferent de natura acesteia: individuală sau colectivă, fiziologică sau spirituală, conștientizată sau involuntară. Eliberarea de acțiunea timpului se realizează de cele mai multe ori prin rememorare, prin anamnesis, funcțiile căruia devin astfel esențiale în posibilitatea stăpânirii duratei temporale de către protagoniștii lui Mircea Eliade.
Dacă timpul sacru și cel profan pot fi considerate coordonate esențiale pentru „istoria mitului”, timpul istorie depășește acest nivel strict al unei viziuni hermeneutice. Mai mult decât primele două ipostaze ale timpului, Istoria nu mai reprezintă doar un tip de existență ontologică, ci devansează atât evenimentele esențiale, care au loc în „illo tempore”, cât și „drama căderii” și a finitudinii omului în univers. Timpul sacru se referă doar la „illo tempore”, timpul originilor și al cunoașterii tainelor universului, revelarea acestuia se realizează plenar doar în Istorie, evenimențialul căreia capătă odată cu doctrina iudeo-creștină și o coordonată soteriologică. Pe de altă parte, însă, timpul profan are proprietatea de a fi abolit prin ritual, prin gesturile arhetipale, oferite de ontofanii. Istoria nu are o astfel de deschidere către transcendent, lucru datorat în primul rând îndepărtării omului de semnificațiile religioase ale tuturor lucrurilor înconjurătoare.
Cu atât mai interesant devine demersul lui Mircea Eliade din „Noaptea de Sânziene”, unde încearcă o revalorificare și, mai mult, o recuperare a mitului prin intermediul căutărilor lui Ștefan Viziru. Frământările acestuia vor depăși toate celelalte ipostaze ale temporalității, iar protagonistul se va deplasa dincolo de soluțiile oferite de Irina sau Anisie. Prima reușește o abolire a profanului din Istorie prin recuperarea timpului liturgic, așa cum este el revalorificat de creștini. Deși întâmplată în Istorie, viața lui Isus Hristos a făcut cu putință mântuirea. În consecință, pentru Irina nu există decât un singur mijloc de a obține mântuirea, reiterarea rituală a dramei exemplare a lui Hristos și imitarea modelului suprem revelat de viața și învățătura lui Isus. Iar această comportare religioasă este similară cu cea a lui Anisie. Acesta din urmă se comportă ca un stăpân al duratei temporale, repetând oarecum ipostaze deja reliefate în proza marelui cercetător al religiilor. Accidentul pe care l-a suferit Anisie marchează o moarte ritualică și o renaștere de tip inițiatic, aidoma lui Dominic Matei, Dayan sau Eugen Cucoaneș. Din acest moment al marii revelații, el nu mai ține seama de timpul său individual sau de Istorie, ci doar de Timpul Marelui Tot, căruia i se integrează și singurul de care mai ține cont.
Teroarea istoriei se exercită asupra lui Ștefan Viziru tocmai prin situarea sa în contextul istoric, din care ceilalți doi protagoniști de mai sus și-au găsit propriile forme de evadare. Astfel, la Mircea Eliade, Istoria nu mai este doar o condiționare colectivă, ci și o situație individuală. Această interiorizare a istoricității este consecința percepției proprii a evenimențialului. Relevantă în acest sens este trăirea absolut personală a eroului în timpul bombardamentului Londrei. Nu se poate vorbi însă de o Istorie individuală, ci doar de o percepție personală a acesteia și de o individualizare a terorii pe care Istoria o exercită asupra omului. Dincolo de aceasta, omul istoric este, prin localizarea sa în timp și spațiu, rezultatul evenimentelor care îi determină existența. Tocmai din această condiționare caută Ștefan Viziru să evadeze. Situația anistorică spre care tinde protagonistul i se poate revela doar prin intermediul mitului, singurul în măsură să-l poziționeze într-o supra-istorie. De aici și multiplele încercări ale lui Viziru de a se elibera de povara istoricității prin regăsirea unui spațiu sacru (camera Sambo), prin abordarea artistică a evenimențialului (picturile suprapuse din același tablou), căutarea obsedantă a unei persoane (Zissu), dar, mai mult decât celelalte, credința în mitul nopților de Sânziene, când cerurile se deschid. Astfel, mitul instituie o ruptură de nivel în desfășurarea istorică și-l proiectează pe Ștefan Viziru într-un ne-timp, smuls din existența cotidiană. Atunci când personajul lui Mircea Eliade vorbește de abolirea Istoriei, el o face din perspectiva mitului, ce are tendința de a anula evenimentul istoric prin recurență arhetipică. Astfel, camera Sambo se constituie în existențialul lui Viziru, într-un spațiu sacru al unei trăiri sustrase condiționării istorice. Pe de altă parte, tabloul pictat de protagonist în această odaie nu este altceva decât o modalitate de a proiecta existențialul prin intermediul artei, aglomerarea de motive suprapuse fiind o stratificare a multiplelor manifestări ale sacrului camuflate într-un singur tot invizibil neavizatului. Numele obsedant al doamnei Zissu, enigma căreia rămâne până la urmă neelucidată, revalorifică motivul amneziei – captivitate provocată de o imersiune în viață. Aici „uitarea” este echivalentă cu somnul, dar și cu o dezorientare a unui captiv al istoricității.
Istoria și Timpul în general devin astfel motive dominante ale romanului. „Chemarea semnelor menite să determine destinul personajelor principale (Ștefan Viziru, Ileana, Ioana, Ciru Partenie) trimit la dimensiuni mitice ale Timpului Cosmic, un timp interior, heideggerian, al morții și al vieții. Dar timpul este și acela al amintirii, și rememorările depun de cele mai multe ori mărturie, făcând personajele prizoniere ale unor momente anterioare din viața lor. Timpul Cosmic revelat de Anisie este acela al ritmurilor originare, al zilei și nopții, al anotimpurilor. El nu poate fi abolit și, până la urmă, își pune pecetea asupra celui istoric. Timpul istoric este acela al erorilor, al crimelor, al evenimentelor; e un timp care terorizează ființa, mutilând-o sau scoțând-o din mersul fundamental al lucrurilor. Anistoricul și primordialul, timpul adamic și paradisiac, se regăsesc în destinele care sfârșesc precum Ștefan și Ileana, sub emblema gravă a nopții de Sânziene și a altor mărturii – contexte, ducând spre moartea celor doi îndrăgostiți, în apropierea pădurii de la Royaumont.” (Ion Vlad, În labirintul lecturii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pag. 180)
Problema tipologiei eliadești rămâne însă deschisă, personajele prozei fantastice putând fi clasificate și după alte criterii decât cel al subordonării față de durata temporală. Există și alte multiple coordonate la care se raportează protagoniștii cercetătorului religiilor ca: Sacru, Eros, Divinitate, Credință, Mit, Simbol, Thanatos, Lumea profană.
Bibliografie:
- Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Traducere de Paul G. Dinopol, Editura Univers, București, 1978.
- Mircea Eliade, Mitul eternei întoarceri. Mituri, vise și mistere, Traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Editura Științifică, București, 1991.
- Mircea Eliade, Integrala prozei fantastice, Vol. I-III, Editura Moldova, Iași, 1994.
- Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Vol. I-III, Traducere de Cezar Baltag, Editura Științifică, București, 1991.
- Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Traducere de Doina Cornea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
- Mircea Eliade, Jurnal, Vol. I-II, Editura Humanitas, București, 1993.
- Mircea Eliade, Memorii, Vol. I-II, Editura Humanitas, București, 1991.
- Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Vol. I-II, Editura Minerva, București, 1991.
- Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Traducere de Rodica Chisa, Editura Humanitas, București, 1992.
- Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Traducere de Mariana Noica, Editura Humanitas, București, 1992.
- Alexandrescu Sorin, Dialectica fantasticului, Studiu introductiv la volumul La țigănci, Editura pentru literatură, București, 1969.
- Bădiliță Cristian și Barbăneagră Paul, Întâlnirea cu sacrul, Editura Axa, Botoșani, 1996.
- Căpușan Vodă Maria, Mircea Eliade – spectacolul magic, Editura Litera, București, 1991.
- Codoban Aurel, Sacru și ontofanie, Editura Polirom, Iași, 1998.
- Dan Sergiu Pavel, Proza fantastică românească, Editura Minerva, București, 1975.
- Glodeanu Gheorghe, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Editura Gutinul, Baia Mare, 1993.
- Gregori Ilina, Singura literatură esențială – Povestirea fantastică, Editura Du Style, București, 1996.
- Handoca Mircea, Mircea Eliade, Editura Recif, București, 1993.
- Heidegger Martin, Timp și Ființă, Traducere de Dorin Tilinca și Mircea Arman, Editura Jurnalul Literar, București, 1995.
- Lotreanu Ion, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Minerva, București, 1980.
- Marino Adrian, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
- Petraș Irina, Știința morții, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
- Simion Eugen, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, București, 1995.
- Țuțea Petre, Mircea Eliade, Editura Biblioteca revistei Familia, Oradea, 1992.
- Vlad Ion, În labirintul lecturii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
Publicat de:
Băleanu Lucian
Profesor lb. și literatura română, la Colegiul Național „A. T. Laurian”, Botoșani.
