Patul lui Procust: o iubire unilaterală

Romanele interbelice ale lui Camil Petrescu, deși conțin și o pregnantă latură socială, rămân scrieri ale unui sentiment: iubirea. „Indiferent de variațiile de situații și de poziția eroilor, personajele principale nu vorbesc decât despre dragoste văzută ca o preocupare exclusivă care condiționează existența” (Alexandru George, 1971, p. 112). Complicațiile erosului nu sunt puține și, în ambele opere, provoacă falimentul cuplului. De altfel, nu numai capodoperele romanești, ci și cele dramaturgice ale scriitorului sunt străbătute de o idee fundamentală: iubirea constituie un sentiment periculos, care solicită angajarea definitivă și totuși naște nefericire.

În Patul lui Procust, lectorului i se înfățișează, prin reconstituire, relația dintre Emilia Răchitaru și George Demetru Ladima. Scrisorile pe care pătimașul îndrăgostit i le-a trimis, precum și comentariile emise de această damă de companie, pe care Fred Vasilescu o vizitează în după-amiaza de august, reprezintă cele două surse de reconstituire a legăturii celor doi.

Propriu-zis, nu există o relație amoroasă, cel puțin nu din partea Emiliei. Nicio clipă, această „zeiță de vulgaritate care este Emilia” (Pompiliu Constantinescu, 1981, p. 149) nu ia în considerare posibilitatea de a alcătui un cuplu împreună cu demodatul gazetar și poet care o plictisea cu declarațiile și cu insistențele sale. Iubirea este unilaterală și, indiscutabil, constituie efectul unui fenomen de autosugestie, căci virtuțile pe care Ladima i le atribuie Emiliei, femeie lipsită de resurse sufletești, sunt rodul ficțiunii și au menirea de a-i întreține flacăra pasiunii celui care le exaltă. Ladima face din Emilia întruchiparea idealului său de feminitate, atribuindu-i calități străine de caracterul vulgarei curtezane. „Căci iubirea îl face pe îndrăgostit să vadă într-o persoană neînsemnată și urâtă una nobilă și frumoasă și îl face să o considere nobilă și frumoasă mai mult decât pe oricare alta” (Andreas Capellanus, 2012, p. 78).

Vocea lui Ladima, mort la data în care Fred ajunge în locuința Emiliei și îi citește scrisorile, se aude din aceste texte, făcând din el un personaj cvasiprezent. Scrisorile reflectă intervalul cuprins între primăvara lui 1926 și luna aprilie a anului 1928. „Gedem”, cum îi spun prietenii, îi scrie destul de frecvent Emiliei. Majoritatea epistolelor au un conținut amoros: înflăcăratul îndrăgostit face apologia virtuții, a frumuseții și a talentului actoricesc al platei interprete, dedându-se la declarații de dragoste pe cel mai romanțos ton. „Exaltarea adolescentină din scrisori destăinuie un fond de sentimentalitate reprimat, ieșit târziu la lumină” (Gabriel Dimisianu, 1983, p.87). Scrisorile mai evidențiază și eforturile constante ale bărbatului de a-i facilita Emiliei acordarea unor roluri în diverse distribuții. Conțin, de asemenea, trimiteri la propria situație materială, precară, ori dări de seamă referitoare la efemerele colaborări sau angajări ale sale. Conținutul este suficient pentru a suscita comentariile Emiliei, dar și reflecțiile lui Fred, care îl cunoscuse pe expeditorul lor în alte ipostaze, ceea ce îi creează o cu totul altă imagine decât aceea care se cristalizează din scrisori ori din explicațiile Emiliei.

Evoluția relației este reflectată cu fidelitate de corespondența lui Ladima, care selectează momentele esențiale. Trecerea de la apelativul „domnișoară”, folosit în primele scrisori, la „Emy”, cu sau fără determinanți („Emy dragă” este cel mai frecvent) denotă apropierea progresivă a celor doi. Ladima vine aproape zilnic în casa Emiliei, de regulă seara, și stă de vorbă cu aceasta ori merg la cinematograf. De multe ori, Emilia nu e acasă, căci iese cu diverși amanți, în locuri publice, ignorându-l cu totul pe entuziastul admirator care, ca un automatism, petrece seara, chiar până după miezul nopții, în așteptarea ei, stând de vorbă ori jucând tabinet cu sora acesteia, Valeria. Când Emilia nu poate evita prezența lui în momentul sosirii vreunui amant, fără știința lui, Ladima trece drept rudă îndepărtată; femeia și amantul intră singuri în dormitor, iar Ladima rămâne cu Valeria, așa cum se întâmplă în episodul cu Nae Gheorghidiu.

Prima ruptură manifestată prin încetarea, timp de două săptămâni, a vizitelor, se produce ca urmare a gestului afectuos al Emiliei față de un ajutor de regizor, cu care este „drăguță” în speranța că o va trece pe lista de figurație. Femeia de moravuri ușoare nu se sinchisește de Ladima, martor al întâmplării, tocmai pentru că nu îl consideră un iubit propriu-zis. Nici măcar amant nu era, căci i se dăruise o singură dată, iar entuziastul admirator al Emiliei nu are pretenții în acest sens.

Următoarea „despărțire” – nu se poate numi „despărțire” în adevăratul sens al cuvântului, pentru că cei doi nu alcătuiesc un cuplu decât în viziunea bărbatului – are loc peste puțin timp, când Emilia uită ușa de la intrare descuiată și Ladima aproape că îi găsește pe ea și pe Nae Gheorghidiu în dormitor. Două luni, cei doi nu comunică, iar legătura este reluată la inițiativa ei, care îi spune o minciună repede acceptată de zelosul îndrăgostit.

După câteva săptămâni, un amic îi dezvăluie adevărata natură a Emiliei, povestindu-i o anecdotă ai cărei protagoniști erau ea și un director de teatru. Timp de trei luni, Ladima nu o mai vizitează, iar în acest interval se îmbolnăvește grav și, la rugămintea prietenilor săi, Valeria îl îngrijește în locuința lui. De această dată, împăcarea este cerută de el, de fapt, implorată, iar femeia acceptă, fără însă a-i mai spune o minciună ca data anterioară. Deci, Ladima cunoaște adevărul despre caracterul și ocupațiile Emiliei, îl acceptă cu bună știință, continuând, chiar și după acest episod, să se amăgească exaltând calitățile celei pe care declară ca o dorește ca nevastă. Însuși Fred Vasilescu, parcurgând conținutul unei scrisori în care expeditorul exagerează niște virtuți imaginare ale Emiliei, afirmă răspicat că „se amăgea, cu oarecare luciditate” (Camil Petrescu, 1985, p. 516).

În primăvara lui 1928, după o întrerupere de sarcină, Emilia se îmbolnăvește, iar Ladima este nu numai singurul bărbat care o vizitează, ci și acela care, în ciuda propriei situații materiale deplorabile, împrumută 5000 de lei pentru a-i da ei, ca sa se trateze. Gestul său nu reprezintă însă pentru ea nimic, căci, cu prima ocazie, când Ladima este gelos (însuși Fred venise să o scoată în oraș, iar Emilia nu se tulbură de prezența lui Ladima și se pregătește să plece) și îi cere socoteală, aceasta îl pune la punct, amintindu-i că nu au nicio legătură. Deși pleacă furios și declară că îi este silă de nerușinarea ei, a doua zi, Ladima revine smerit, cerând iertare.

Ultimul eveniment însă nu îl mai poate trece cu vederea. Emilia îi dă întâlnire, dar uită de el și se afișează cu un alt bărbat. El rămâne trist și gânditor, declarând în scrisoarea pe care i-o trimite că nici nu o iubește, nici nu o urăște, ci sentimentul său este „ceea ce simte somnambulul pentru lună” (Ibid., p. 550). Când, peste o săptămână, același bărbat o vizitează pe Emilia, iar Valeria îi face semn lui să plece, Ladima așteaptă o oră la poartă și apoi îi trimite o scrisoare prin care îi cere să îi restituie scrisorile și poeziile pe care i le trimisese de-a lungul celor doi ani. Primește răspunsul că ele nu mai există, că fuseseră aruncate, iar cei doi nu mai vorbesc niciodată, pentru că în primele zile ale lunii mai, se sinucide.

Înainte de a-și trage un glonț în inimă, Ladima își pune 1000 de lei în buzunarul hainei, pentru a nu se bănui că mizeria l-a împins la suicid, și lasă pe birou o scrisoare adresată doamnei T., dând de înțeles că și-a luat viața din cauza unei suferințe erotice de neîndurat, inspirate de o femeie superioară. Ancheta pe care o efectuează Fred dezvăluie adevărata cauză a morții lui Ladima: prietenul său Ciobănoiu îi relatează întâmplări dinaintea sfârșitului, dezvăluind faptul că Penciulescu și Bulgăran, așa-ziși prieteni, îi zdruncină credința în Dumnezeu și în artă, singurele lucruri care îl făceau pe Ladima să mai spere și îl țineau în viață. Apoi, într-o zi, o vede pe Emilia la brațul unui bărbat și fuge înnebunit. A doua zi, se află vestea morții sale.

După trei luni de la moartea lui Ladima, Emilia folosește pachetul cu scrisori ca afrodiziac, referindu-se la cel care s-a sinucis din cauza ei pe un ton indiferent cu care se vorbește despre un necunoscut. Vădit limitată, femeia e convinsă că cel care o iubise își luase viața din cauza sărăciei, nepătrunzându-i adevărata dramă.

 

Bibliografie:

Capellanus, Andreas, Despre iubire, ediție bilingvă, traducere de Eugenia Cristea, Polirom, Iași, 2012.
Constantinescu, Pompiliu, Studii și cronici literare, Minerva, București, 1981.
Dimisianu, Gabriel, Lecturi libere, Eminescu, București, 1983.
George, Alexandru, Semne și repere, Cartea Românească, București, 1971.
Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Patul lui Procust, Eminescu, București, 1985.