Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Aplicație metodică - problematizarea
Cuvântul poezie poate fi luat în sensul general de invenție, creație, iar în acest sens, el se aplică la toate artele, deoarece se poate spune că există poezie în muzică, arhitectură, pictură. Poezia exprimă frumosul idealizat într-o formă în care intervine măsura, cadența, rima.
De multe ori s-a pus întrebarea dacă există o legătură între matematică și poezie. Răspunsul este afirmativ. Popoarele primelor civilizații au făcut matematică în versuri. La indieni, lecțiile de matematici erau făcute în versuri, teoremele erau spuse în versuri, iar la aflarea soluțiilor problemelor ei jucau de bucurie și rezultatele erau date în versuri.
Matematicianul indian Bhaskara este primul care a dat numai enunțurile și soluțiile în versuri, explicațiile și mersul raționamentului dându-le în proză.
Metoda de a învăța matematică prin poezii a trecut și la alte popoare, ajungând și la greci. Lui Diofan, inițiator în teoria numerelor și în algebră, prin ecuațiile diofantice, i s-a descoperit pe mormânt un epitaf în versuri, după care se poate stabili vârsta la care a murit, cu ajutorul unei ecuații algebrice de gradul întâi.
În literatura română există numeroase exemple de personaje fascinate în același timp de matematică și poezie. Mihai Manoilescu, pe când era elev de liceu în clasa a VIII-a reală, a prezentat în cadrul serbării ce a avut loc după concursul Gazetei matematice o poezie intitulată Realism și poezie, care s-a bucurat de un real succes. Din această poezie am putea cita versurile:
Într-o societate în continuă schimbare, caracterizată de progrese tehnologice rapide și de evoluții sociale complexe, educația trebuie să se adapteze și să răspundă noilor cerințe și provocări. În acest context, metodele tradiționale de evaluare, cum ar fi teste scrise sau examene cu întrebări standardizate, devin din ce în ce mai limitate în capacitatea lor de a măsura în mod precis cunoștințele și abilitățile elevilor. Din fericire, în ultimele decenii, educația a cunoscut o creștere semnificativă a adoptării metodelor inovative de evaluare, care promovează o înțelegere mai profundă și mai holistică a progresului elevilor. În acest articol, vom explora și analiza diversele metode inovative de evaluare utilizate în prezent în învățământul contemporan, evidențiind avantajele și provocările fiecăreia.
Considerații despre câteva dintre metodele inovative de evaluare
Descriem în cele ce urmează evaluarea formativă, portofoliul educațional, evaluarea bazată pe proiecte și evaluarea asistată de tehnologie ca metode inovative de evaluare.
Evaluarea formativă – o abordare centrată pe progres
Una dintre cele mai răspândite și eficiente metode inovative de evaluare este evaluarea formativă. Spre deosebire de evaluarea sumativă, care se concentrează pe măsurarea cunoștințelor și abilităților la un moment dat, evaluarea formativă este un proces continuu, integrat în activitățile zilnice de învățare. Prin intermediul feedback-ului constant și oportun oferit de către profesori, elevii au posibilitatea să-și corecteze erorile și să-și îmbunătățească performanța în timp real. Această abordare nu numai că încurajează implicarea activă a elevilor în propriul lor proces de învățare, dar și dezvoltă o înțelegere mai profundă și mai contextualizată a materiei studiate.
Glisând permanent între efemeritatea existenței sale și setea de absolut, omul a încercat să-și deschidă noi orizonturi prin literatură, orizonturi generate nu doar de o sensibilitate aparte în perceperea realității, dar și de angoase, superstiții, temeri, presimțiri, încercări de a înțelege anumite semne cerești, vise și visuri. Fantasticul apare la vârsta romantică a literaturii și marchează relaxarea constrângerilor categoriilor de timp, spațiu și cauzalitate, generând o nouă relație dintre normal și supranatural. El deschide noi orizonturi firilor vizionare, neliniștite, scormonitoare, problematice, activând o dimensiune ascunsă a sensibilității și a sufletului în care persistă conștiința obnubilării prezumtive. Tonalitatea emotivă, fantezia imaginară și țesătura șocantă a faptelor, constituie esența sa.
Ca predispoziție și percepție, fantasticul s-a modificat permanent, paralel cu evoluția societății și a sensibilității umane. Tocmai de aceea s-a refuzat mereu încorsetării într-o definiție unică, metamorfozându-se odată cu lumea pe care o reflectă. Astfel, Marcel Brion precizează că „prin însăși universalitatea sa, fantasticul este un fenomen mai greu de explorat, iar interpretarea e mai echivocă” (Marcel Brion, Arta fantastică, Editura Meridiane, București, 1970, pag. 5), tocmai pentru că oglindește gradul în care esența fiecărei epoci devine capabilă să transforme vechile neliniști ancestrale, adaptându-le spațiului vremii întrucât „teama și dorințele umane rămân fixe.” (Roger Caillois, De la feerie la science-fiction. Imaginea fantastică în Eseuri despre imaginație, Editura Univers, București, 1975, pag. 163)
La Mircea Eliade sacrul are valoarea și semnificația unui „apriori” epistemologic. Definiția cea mai simplă a sacrului este „sentimentul religios”, a cărui existență nimeni nu o contestă, chiar dacă i se contestă cu argumente raționale justificarea. Acest sentiment constituie o convingere interioară și personală. Omul ia cunoștință de sacralitate pentru că aceasta se manifestă prin multiple hierofanii. Pe de altă parte, însă, omul lui Mircea Eliade are posibilitatea atingerii sacrului prin intermediul riturilor, care îi permit trecerea, fără pericol, din lumea profană în cea care deține semnele sacralității.
Astfel, personajele cercetătorului religiilor trăiesc în două dimensiuni, dintre care prima – timpul sacru – este un timp reversibil, recuperabil, ontologic prin excelență, parmenidean, mereu egal cu sine însuși. La polul opus se află timpul profan, linear, care nu poate prezenta nicio ruptură, pentru că se constituie într-o dimensiune existențială, legat fiind de însăși existența umană, limitat între un început și un sfârșit. Pentru Mircea Eliade una dintre modalitățile de întoarcere într-un timp sacru, illud tempus, este echivalentă cu o recuperare inițiatică sau accidentală a unui gest arhetipal. Prin acest act, protagonistul hermeneutului român devine stăpân al duratei temporale, identificându-se astfel cu eroii mitici. Din acest punct de vedere, fantasticul lui Mircea Eliade este unul de sorginte mitică, întrucât toate personajele acestuia recuperează sacralitatea prin ritual, adică se mitizează prin intermediul unei ontofanii. Timpul sacru este echivalent cu o totală stăpânire a duratei temporale de către personaje și nu este vorba de o simplă oprire a scurgerii, ci de o reală abolire sau de manipulare a acestei dimensiuni. Puțini sunt protagoniștii care au asemenea veleități și aparțin primelor povestiri ale lui Mircea Eliade.