Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Friedrich von Hardenberg (Novalis) - Imnuri către noapte
„Principiul romantizator al vieții noastre este moartea. Prin moarte se întărește viața.”1
Se spune că poezia este sufletul nostru, prin urmare este viața noastră. Poezia a fost mereu un mijloc de delectare spirituală și intelectuală, fapt pentru care este considerată încă din antichitate superioară celorlalte genuri literare.
În literatura universală din secolul al XX-lea se impun două tipuri de literatură: una de tip realist, cu menirea de a continua tradițiile literaturii realiste din epocile precedente, și alta de tip modernist, cu accentul pus pe înnoirea literaturii atât la nivelul problematicii, al conținutului, cât și la nivelul formal (structură, compoziție, genuri și specii literare, procedee artistice). Se întrevede puterea romantismului cu amprentele sale în lirica promovată de curentele avangardiste precum: dadaismul, suprarealismul, futurismul, expresionismul, imagismul, ermetismul, naturismul ș.a. „Niciun curent literar nu a existat în stare pură. Un anumit coeficient al amestecurilor de stiluri poate fi atestat în toate epocile.”2 și unele teme, simboluri, motive, subiect, personaje formulele expresive pot fi regăsite la autori care au adoptat curente literare diferite. Accente deosebite se pun pe noutatea pe care o aduce opera scriitorului și încadrarea acestei noutăți în spectrul tematic al epocii, care ar fi: viața, moartea, timpul, sensul existenței, idealul, iubirea, absolutul.
În secolul al XX-lea poezia este tributară în mare măsură romantismului. Ea devine o formă „intelectualizată”, direcționată spre mintea și inima cititorului. Lirica modernă se distinge prin re-crearea limbajului poetic și a tehnicii metaforice, prin incifrarea și ermetizarea poeziei, prin spargerea tiparelor limbii, a gramaticii și a sintaxei tradiționale. Totodată, se afirmă și o poezie axată pe problemele politice și sociale ale contemporaneității, o poezie militantă și angajată, la care au aderat poeți provenind din diferite mișcări și curente literare.
Prima generație de scriitori romantici din țările cu îndelungate tradiții literare păstrează un evident atașament față de clasicism. Operele lui Byron și Shelley, Novalis și Holderlin, ca și scrierile estetice ale fraților Schlegel, constituie o mărturie elocventă în acest sens, însă de evidențiat este faptul că dominanta lor rămâne cea romantică.
Debutând ca poet ce urmează canonul realismului socialist, Anatol Emilian Baconsky va abandona ulterior dogma literară impusă de regimul comunist. Volumul său Echinoxul nebunilor și alte povestiri deschide cititorului o nouă viziune asupra literaturii, deși se întâlnesc și prelungiri ale ecourilor din poezie. Lumea prezentată în aceste povestiri este o lume nouă, neobișnuită, în care logica realului este suprimată. Personajele se supun ei și îi împrumută caracteristicile, încearcă să le conștientizeze și să își continue existența interdependent de ele, realizând că nu li se pot sustrage decât prin moarte.
Pe lângă elementele fantastice, Baconsky introduce și elemente romantice, definitorii în ceea ce privește personajele: spațiile nocturne, contemplarea, peisajele de factură romantică, precum și sondarea zonelor obscure ale conștiinței. Toate acestea contribuie la crearea unui fantastic de atmosferă. Personajele acestor povestiri împrumută tumultul interior al personajelor romantice, frământările acestora, însă la Baconsky elementele romantice sunt completate de alte caracteristici ce oferă complexitate caracterelor prezentate și originalitate povestirilor.
În ceea ce privește spațialitatea, putem remarca la Baconsky o oarecare unitate. Majoritatea povestirilor se desfășoară în apropierea unei mări agitate de viscole și de furtuni, într-un oraș situat pe malul unei mări sau în spații întunecate (codru). Actanții sunt influențați de aceste locuri stranii, în care sumbrul și enigmaticul joacă un rol important în ceea ce privește definirea identității.
- Studiu de specialitate -
Scurt periplu în limba română din perioada lui Caragiale
Înainte de a începe să analizăm normele limbii literare în scrierile lui Caragiale vom face un scurt periplu în secolul al XIX-lea, pentru a vedea cum era limba română în perioada lui Caragiale.
Procesul formării limbii literare artistice este complex. Într-o asemenea analiză trebuie operat cu două concepte: unul este lingvistic, avându-și baza în limba națională sau limba intuiție, ca să folosim o caracterizare ale a lui G. Devoto, iar celălalt, lingua individuale cum o numește Devoto, adică stilul care realizare artistică definitorie pentru fiecare dintre marii scriitori.
Textele beletristice reflectă transformări importante începând cu perioada 1820-1881. Epoca marchează începutul unui proces conștient de relatinizare a limbii literare, care se va întinde de-a lungul întregului secol și va da naștere după 1840 la cunoscutele excese de ordin purist. Acceptând termeni din alte limbi, româna trebuie să-i adapteze particularităților fonetice și morfologice proprii. Perioada se caracterizează și prin ezitări, oscilații și incertitudini în privința adaptării neologismelor. Puțin vizibilă este modernizarea la nivelul sintaxei. Textele literare ale epocii continuă să pună în circulație un număr destul de mare de termeni regionali. Stilul cel mai mult celor mai mulți scriitori este substanțial și verbal, evitându-se sistematic determinările și mai ales adjectivul. Scrierile care văd lumina în anii 1840-1860 cultivă figuri de stil cum sunt apostrofa, amplificarea, enumerația și interogația retorică. Se introduc un număr mare de termeni neologici, împrumuturi de origine latino- romanică.
În această perioadă de tranziție s-a dezvoltat și opera lui Caragiale. Limba personajelor reprezintă un moment al dezvoltării realismului în literatura noastră. Caragiale a notat limba oamenilor lui, considerându-i dintr-o sferă deosebită de viață și cultură. În limba personajelor sale, Caragiale a notat mai ales felul de a vorbi al anumitor categorii sociale în ultimele decenii ale veacului trecut. Caragiale este cunoscut pentru bogăția extraordinară a limbajului, precizia cu care plasează personajele din punct de vedere social, cultural, dialectal, temporal.
- Studiu de specialitate -
În lucrările de logică și de pragmatică nu se face întotdeauna distincție între operator și conector. Moeschler stabilește o opoziție între aceștia în termeni de incidență. Prin definiție, un operator este un functor care are drept argument o propoziție nucleară, în timp ce un conector este un functor care are drept argument o pereche ordonată de propoziții.
Prin definiție, „operatorii și conectorii logici au ca rang mulțimea {Fals, Adevărat}, în timp ce rangul operatorilor și al conectorilor nonlogici este o mulțime de perechi ordonate < condiții de întrebuințare, condiții de interpretare >.”Găsim mai cu seamă în manualele lui Grize distincția matematică dintre operator sau functor, pe de o parte, și relator, pe de altă parte: functorii operează asupra variabilelor sau metavariabilelor logice (negație, disjuncție, condițională, bicondițională), în timp ce relatorii (implicație, echivalență) se definesc prin operații de tip boolean (reflexivitate, simetrie, tranzitivitate). Vom folosi în mod convențional termenul de conector (opus celui de operator în termeni de incidență) și vom preciza, ori de câte ori va fi nevoie, valoarea pe care le-o atribuim (logică sau nonlogică).
1. În DSl, găsim următoarea definiție a conectorului. „În logica formală, desemnează o funcție care are ca argumente o pereche ordonată de propoziții (P, Q) și al cărei rol este de legare a acestor propoziții în vederea obținerii unei propoziții compuse S; sin.: operator* (logic); conectiv* propo-zițional. în logică, se disting patru conective diadice, deci cu două argumente, corespunzătoare conjuncțiilor din limbajul natural, și un conector monadic, cu un singur argument, corespunzător negației: