Camil Petrescu, între anticalofilism și arta stilului

„Stilul frumos, doamnă, e opus artei... E ca dicțiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în știință. […] Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.” Secvența anterioară – parte a unui dialog prin care Autorul din Patul lui Procust urmărește să o convingă pe doamna T. să își noteze experiențele fără teama unui eșec provocat de absența talentului scriptural – configurează unul dintre principiile care compun crezul literar al lui Camil Petrescu și pe care scriitorul l-a introdus în presa vremii prin termenul „anticalofilie”.

Convins că, în creația literară, atenția exagerată acordată frumosului decorativ este în dauna conținutului, scriitorului îi repugnă estetismul – una dintre numeroasele direcții pe care le combate. În sprijinul unei creații a autenticității, Camil Petrescu recomandă sinceritatea ca principiu generator al operei literare, devenind astfel un adept al ideii că literatura trebuie să fie precedată de experiență. În viziunea sa, retorismul, ornamentele artistice, „stilul” reprezintă obstacole în procesul de redare frustă a experienței; pe cale de consecință, recomandă exactitatea și proprietarea limbajului, calități care definesc mai curând stilul științific.

Și totuși, unii exegeți au semnalat dezacordul între teorie și aplicarea ei în creația literară. Liviu Leonte remarcă tranșant: „Anticalofilismul a fost doar o poză, ca să nu spun un moft; romancierul s-a străduit să scrie frumos, cum frumos au scris și personajele din Patul lui Procust, doamna T. și Fred Vasilescu, cărora le recomanda să nu țină seama de ortografie și de gramatică”. Și Alexandru Paleologu apreciază perfecțiunea stilului Ultimei nopți, considerând atitudinea anticalofilă a autorului drept artificiu de antiretorică. Lucian Raicu și G. Călinescu sesizează că scriitorul are un stil aparte, personal, în ciuda vehemenței cu care și-a susținut concepția antistil.

Suntem de părere că aici avem de-a face cu o eroare de înțelegere a viziunii scriitorului. Astfel, în primul rând, a considera că o dovadă a consecvenței față de principiul alticalofil formulat în articolele de presă ar fi fost a scrie „fără ortografie și fără gramatică” este un lucru greșit. După cum Autorul din Patul lui Procust afirmă, a fost nevoit să „exagereze” în formularea argumentelor pentru a o convinge pe doamna T. să scrie. Prin urmare, bine-cunoscutele sale recomandări împotriva scrisului frumos sau corect nu trebuie înțelese ca atare sau, cel puțin, trebuie considerate niște exagerări ale unor principii. În al doilea rând, nu poate fi acuzat un scriitor pentru faptul că are un „stil” aparte sau pentru că scrie „frumos”, deși nu recomanda aceasta altora. Creația literară este prin definiție expresivă, urmărește să delecteze, să emoționeze, iar Camil Petrescu este un autor de real talent; era firesc ca opera lui să fie superioară artistic. Ceea ce combate scriitorul este tendința de a înclina balanța în favoarea artificiilor de stil și în detrimentul preciziei faptului redat. Nu doza obligatorie de frumos încorporat în creația literară îi este nesuferită scriitorului, ci un exces de ornamentație care ascunde o penurie de conținut.

Stilul camilpetrescian este unul aparte, original și el rezidă într-un dublu efect ce îl particularizează: științific și filosofic.

Predilecția pentru filosofie a autorului este notorie. Romanele sale, mai mult decât dramele sau poeziile, redau tendință scriitorului de a îmbina creația literară cu cea filosofică. „Substanțialismul”, reprezentând doctrina gânditorului, transpare în creația beletristică prin viziunea asupra existenței, din care personajul-narator selectează momentele apoetice, care se oferă cunoașterii plenare și redau esența concretului vieții. În afara conținutului, romanul își vădește natura filosofică și sub raportul stilului în care este redactat. Naratorii sunt alter egouri ale autorului concret – e drept că Ștefan Gheorghidiu în mai mare măsură decât celelalte euri narante –, predispuși fiind la analiza amănunțită a experiențelor și la integrarea considerațiilor într-un sistem de reflecții coerent, unitar. Alexandru Protopopescu observă, în acest sens, că „la Camil Petrescu, procesul interior are precise premise filosofice. […] un fenomen de ratare a filosofului prin literatură sau de victorie a scriitorului printr-o exclusivă vocație recunoscută – cea filosofică”.

Referitor la impresia de științificitate a stilului camilpetrescian, se poate constata că aceasta reprezintă efectul produs de un limbaj preponderent neologic, abstract, împrumutat din științele exacte: matematică, fizică, medicină. În scopul creării aceluiași efect, este utilizată și comparația. Acestui mijloc artistic preferat de scriitor – recomandat și lui Fred Vasilescu, drept procedeu util în formularea explicațiilor – i-au fost dedicate destule pagini de analiză. Maria Vodă-Căpușan operează o inventariere și constată că există o serie de „imagini obsedante” utilizate ca termeni de comparație, printre care se numără jocurile, în special cursele de cai; domeniul plastic. Aceeași autoare constată: „Comparația este, în Patul lui Procust, dar și în altă parte, modalitatea fundamentală de cunoaștere a lumii. Nu element stilistic […], nici principiu de poetică. […] E modalitate esențială ontologică de a trăi, a vedea, a înțelege lumea, a-i pătrunde înțelesurile prin cuvânt”. O accepție similară îi conferă și Irina Petraș, care vede în comparația camilpetresciană „instrument predilect al cunoașterii febrile și agitate, blazon al atitudinii intelectuale față în față cu lumea”. Autoarea o consideră în strânsă corelație cu metafora blagiană și o formă de a fi în lume a eroilor lui Camil Petrescu.

Prin urmare, se poate afirma că stilul camilpetrescian se află în deplină concordanță cu rigorile de conținut pe care le semnala autorul conferinței despre opera lui Marcel Proust. Camil Petrescu cerea literaturii să fie sincronă cu ultimele descoperiri din domeniul științei și al filosofiei, iar modalitatea în care romanul traduce aceste inovații de conținut nu poate fi decât conformă acestora. Astfel se justifică utilizarea neologismului, a termenului abstract, chiar a registrului specializat. Comparația este chemată să clarifice, prin concretizare, unele aspecte dificil de înțeles sau măcar de acceptat într-o creație literară. Romancierul stăpânește arta scrisului, realizând dozarea perfectă a stilului filosofic, a celui științific și a celui literar, într-o creație caracterizată prin echilibru și variație stilistică. Aici trebuie căutat sensul anticalofiliei denunțate de scriitor. Nu oportunitatea stilului propriu-zis este amendată (în ultimă instanță, a contesta existența stilului înseamnă a refuza originalitatea; or, tocmai aceasta din urmă a fost una dintre obsesiile autorului), ci îndepărtarea de funcția originară a cuvântului – aceea de a desemna un referent –, în favoarea exacerbării rolului său decorativ.

 

Bibliografie:

Leonte, Liviu, Scriitori, cărți, reviste, Editura Craiova, Iași, 1998.
Paleologu, Alexandru, Spiritul și litera. Încercări de pseudocritică, Cartea Românească, București, 2007.
Petraș, Irina, Camil Petrescu. Schițe pentru un portret, Ed. Demiurg, București, 1994.
Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Patul lui Procust, Eminescu, București, 1985.
Protopopescu, Alexandru, Romanul psihologic românesc, Eminescu, București, 1978.
Vodă-Căpușan, Camil Petrescu – Realia, Cartea Românească, București, 1988.