Personajul camilpetrescian

Evoluția literaturii a produs, cum era și firesc, o schimbare în interiorul paradigmei personajului. Chiar și la nivelul unei literaturi tinere, cum era, în Interbelic, cea autohtonă, în cele șapte decenii care se succedă între apariția celui dintâi roman românesc, Ciocoii vechi și noi, și a Patului lui Procust, primul roman cu adevărat revoluționar de la noi, poetica personajului cunoaște o vizibilă transformare. Doar raportându-ne la eroii celor două creații, putem distinge cu ușurință între personajul tradițional și cel modern.

Întâiul aspect care diferențiază cele două categorii de personaje este faptul că cel tradițional sau clasic reprezintă un „tip” sau un „caracter”, în timp ce eroul modern este imposibil de încadrat într-un șablon. Lăcrămioara Petrescu, distingând între cele două tipuri actanțiale, identifică drept atribute principale „simplitatea”, respectiv „complexitatea”. Personajul clasic se caracterizează prin coerență, previzibilitate, destin încheiat, restabilire a echilibrului tulburat la începutul romanului, explicit clar, în timp ce eroul modern se particularizează prin excepție, individualitate netipică, imprevizibilitate, incoerența profilului prin aglomerarea de „predicate contradictorii”, excipit irelevant sau chiar enigmatic (Lăcrămioara Petrescu, 2000, p.13).

Cu alte cuvinte, personajul tradițional este un ins cât se poate de previzibil, „o comportare imanentă, logică, dintr-o cauzalitate morală cu consecvență mecanică, înfățișată am spune, «more geometrico»” (Camil Petrescu, 2002, p. 12). Or, tocmai cu această modalitate de a concepe eroul de roman, autorul Ultimei nopți polemizează. Scriitorul refuză construcția de tipuri ori de caractere și optează pentru formula personajului modern, „liber să își asculte vocea conștiinței și să se transforme ascultând-o” (Lăcrămioara Berechet, 2009, p. 64).

Faptul că intenția romancierului nu a fost aceea de a se conforma modelului clasic de elaborare a personajului a scăpat din vedere unor critici, care i-au judecat opera cu instrumente adecvate literaturii tradiționale. De pildă, G. Călinescu denunță lipsa de abilitate a autorului Patului lui Procust în privința realizărilor de la nivel actanțial: „[…] rămânem mai puțin satisfăcuți de creația de indivizi care, oricât am înainta în formulările estetice, rămâne un factor fundamental al romanului. Personajele nu se țin minte. Fred e necoagulat, Ladima unilateral, femeile caricate” (G. Călinescu, 2003, p. 662).

Problema care se ivește nu este dacă personajele lui Camil Petrescu „se țin minte” sau nu, ci dacă într-adevăr, romancierul reușește să respecte în totalitate principiul declarat al neconstruirii de tipuri. A-i situa pe eroii săi în circumstanțe excepționale, a le atribui acțiuni memorabile (ca în romanul de „creație”, în care protagonistul se individualizează prin inițiativele exterioare) nu au fost intențiile romancierului. Nu prin acestea, personajele ar fi trebuit să se fixeze în  memoria colectivă, ci prin natura lor reflexivă, prin capacitatea de a-și sonda psihicul, prin disponibilitățile spirituale. Toate acestea îl situează pe eroul camilpetrescian într-o zonă a excepționalului și fac din el un personaj tipic, în ciuda refuzului autorului de a crea tipuri. Este o situație aparte, pe care Dumitru Micu o explică astfel: „Sunt acestea personaje-idee, tipice? George Călinescu răspunde categoric – nu. […] Ba da, numai că în alt mod decât eroii de roman tradițional. Sunt tipici în ordinea excepționalului. Considerați în afara acestei ordini devin neverosimili, conduita lor ne apare imposibilă” (Dumitru Micu, 1974, pp. 202-203).

O analiză la nivel actanțial relevă faptul că eroii imaginați de scriitor sunt variante ale aceluiași prototip. Ceea ce diferă sunt „atributele” lor (vârstă, condiție socială, nume, profesie etc.), dar esența este aceeași. În acest sens, Lăcrămioara Petrescu sesizează faptul că „personajul camilpetrescian este reperabil ca o categorie specifică, purtând semnătura artistului, din mai multe puncte de vedere. El exhibă, oricare ar fi perspectiva sub care este cercetat, o serie de particularități constante, transgenerice și transtextuale” (Lăcrămioara Petrescu, 2000, p. 108). Cu ușurință, se poate remarca faptul că protagoniștii dramelor și ai romanelor interbelice care poartă semnătura lui Camil Petrescu au o notă distinctivă: intelectualitatea. Intelectual nu este, pentru autor, acela care se află în posesia unei diplome ce îi ateste studiile, ci ființa capabilă de a trăi experiențele vieții cu nostalgia aspirației spre absolut, de a decripta sensuri ascunse ale unor gesturi, circumstanțe, atitudini; este ființa predispusă către cunoaștere și autocunoaștere, individul incapabil de compromisuri sau care, dacă este constrâns să le facă, ascultă de un sentiment înrudit cu mila. Conștient de distanța psihică și spirituală ce îl desparte de ceilalți, eroul lui Camil Petrescu trăiește un sentiment de inadaptare la viața socială. Tocmai de aceea, existența autentică o trăiește în plan interior, în conștiință, unde legea nu o fac minciuna, corupția ori interesele meschine, ci ideile.

Eroii lui Camil Petrescu sunt, evident, alter egouri ale scriitorului, intelectual de înaltă ținută morală. Autorul s-a proiectat pe sine în diverse ipostaze, în unele personaje mai mult, în alte mai puțin, declarat ori subtil. Totuși, în ciuda evidențelor (jurnalul de campanie al autorului împrumutat protagonistului Ultimei nopți ori articolele semnate de Camil Petrescu și atribuite lui George Demetru Ladima), autenticitatea rămâne o iluzie, o convenție, iar perfecta identificare între autor și personaj nu se justifică.

De altfel, este bine-cunoscută concepția lui C. Petrescu referitoare la menirea intelectualului în societate, pe care autorul a formulat-o ca doctrină social-politică purtând denumirea de „noocrație”. Încercând să depășească atitudinea patriarhală, idilică, paseismul și stadiul literaturii rurale, scriitorul ajunge să nege specificul românesc, în tentativa „de a da expresie unor «coordonate universale», făcând din intelectuali o clasă socială independentă situată în vârful ierarhiei” (Alexandru George, 1971, p.158). Convins că există o diferență netă între intelectual și „muncitorul intelectual” și considerând intelectualitatea un mod de a exista, Camil Petrescu proclamă necesitatea unificării categoriilor sociale compuse din muncitori intelectuali (cadre didactice, medici, ingineri etc.). Clasa noocratică avea să fie condusă de o elită intelectuală compusă din filosofi, erudiți, pe care scriitorul o considera cea mai indicată pentru a deține puterea în stat. Mai târziu, după Al Doilea Război Mondial, autorul va renunța la utopia noocratică, sesizându-i caducitatea.

Dacă teza noocratică nu a avut niciun fel de efect la nivelul organizării sociale, credința în menirea intelectualului, în superioritatea sa și-a pus amprenta în mod decisiv asupra operei camilpetresciene. „Niciunul dintre scriitorii noștri n-a mizat mai mult pe rosturile speciale ale intelectualului în viață” (Ov.S. Crohmălniceanu, 1972, p. 441). Arta scriitorului se compune din analiza unor cazuri de conștiință, magistral examinate. Personajele sale, hipersensibile, exagerând proporțiile evenimentelor pe care le trăiesc, se află în permanență într-o stare de urgență sufletească.

Starea de criză pe care o traversează constant eroii de roman și din creația dramatică își poate găsi o justificare și în incapacitatea acestora de a-și etala trăirile. În permanență, ele sunt preocupate de a-și supune sentimentele ori senzațiile experimentate la o analiză lucidă, însă refuză comunicarea cu celălalt. Preferă masca indiferenței dictate de un orgoliu exagerat, masculin și feminin deopotrivă. Căci, indiscutabil, unul dintre semnele distinctive ale individului camilpetrescian este orgoliul exacerbat. Vanitatea dictează comportamentul în cuplu, dar și conduita socială. Și tot aceasta este responsabilă de insuccesul în plan personal.

Eșecul erotic este interpretat drept faliment al minții. Orice experiență reprezintă, pentru personajele scriitorului, o problemă de cunoaștere: „Un eșec echivalează cu o prăbușire ontologică. Se năruie nu o concepție, o iluzie individuală doar, ci Ideea” (Dumitru Micu, 1974, 202). Absența spiritului practic și trăirea exclusiv în lumea ideilor sunt motivele care generează ratarea. Pentru că, după cum observă Constantin Ciopraga, „la romancier frapează dezacordul tragic între calitățile protagoniștilor și devenirea lor în condiții concrete; […] (eroii – n.n.) devin termeni pentru silogisme, inclusiv simbolizări ale eșecului” (Constantin Ciopraga, 1997, p. 221).

Au existat și interpretări ale criticilor care au supralicitat o anumită latură a prozei camilpetresciene, și anume aceea care vizează critica societății burgheze. Într-adevăr, autorul, întors de pe front cu o altă viziune asupra lumii, are parte de o deziluzie constatând oportunismul unor parveniți și, în genere, turpitudinea societății. Critica burgheziei transpare din romanele sale interbelice, dar nu poate fi considerată un scop în sine. Deși le atribuie protagoniștilor însușiri nobile, idealizându-i și astfel plasându-i la antipodul exponenților burgheziei, Camil Petrescu face din eroii săi niște învinși. Naivitatea care îi împiedică să interpreteze mereu corect semnele lumii, inadaptabilitatea manifestată pe plan social, dar și erotic, aspirația spre absolut în condițiile imposibilității atingerii acestuia sunt cauzele care generează ratarea.

În pofida situării eroilor săi sub semnul eșecului, Camil Petrescu impune în literatura noastră încă ancorată în ruralitate la momentul publicării creațiilor dramatice și romanești ale autorului, un gen inedit de personaj – intelectualul ca structură de caracter – care va marca un pas semnificativ în direcția modernizării prozei autohtone.

 

Bibliografie:

Berechet, Lăcrămioara, Modele cultural-literare la marginea imperiilor. Eseu despre romanul românesc interbelic, Ed. Ovidius University Press, Constanța, 2009.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, București, 2003.
Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, Ed. Institutul European, București, 1997.
Crohmălniceanu, Ov.S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Ed. Minerva, București, 1972.
George, Alexandru, Semne și repere, Ed. Cartea Românească, București, 1971.
Micu, Dumitru, Periplu, Ed. Cartea Românească, București, 1974.
Petrescu, Camil, Teze și antiteze, Ed. 100+1 Gramar și Fundația culturală Camil Petrescu, București, 2002.
Petrescu, Lăcrămioara, Poetica personajului în romanul lui Camil Petrescu, Ed. Junimea, Iași, 2000.