Problema identității în povestirile lui Baconsky

Debutând ca poet ce urmează canonul realismului socialist, Anatol Emilian Baconsky va abandona ulterior dogma literară impusă de regimul comunist. Volumul său Echinoxul nebunilor și alte povestiri deschide cititorului o nouă viziune asupra literaturii, deși se întâlnesc și prelungiri ale ecourilor din poezie. Lumea prezentată în aceste povestiri este o lume nouă, neobișnuită, în care logica realului este suprimată. Personajele se supun ei și îi împrumută caracteristicile, încearcă să le conștientizeze și să își continue existența interdependent de ele, realizând că nu li se pot sustrage decât prin moarte.

Pe lângă elementele fantastice, Baconsky introduce și elemente romantice, definitorii în ceea ce privește personajele: spațiile nocturne, contemplarea, peisajele de factură romantică, precum și sondarea zonelor obscure ale conștiinței. Toate acestea contribuie la crearea unui fantastic de atmosferă. Personajele acestor povestiri împrumută tumultul interior al personajelor romantice, frământările acestora, însă la Baconsky elementele romantice sunt completate de alte caracteristici ce oferă complexitate caracterelor prezentate și originalitate povestirilor.

În ceea ce privește spațialitatea, putem remarca la Baconsky o oarecare unitate. Majoritatea povestirilor se desfășoară în apropierea unei mări agitate de viscole și de furtuni, într-un oraș situat pe malul unei mări sau în spații întunecate (codru). Actanții sunt influențați de aceste locuri stranii, în care sumbrul și enigmaticul joacă un rol important în ceea ce privește definirea identității.

Din cele zece povestiri, opt se află sub amprenta lichidului considerat vital, dar care în unele povestiri capătă o nouă valență, cea thanatică (în Farul străinul găsit mort pe malul mării este „înmormântat“ în mare, iar în Echinoxul nebunilor și în Bufnița în mare sunt găsite trupurile neînsuflețite ale unor personaje). Apa are o influență directă asupra majorității personajelor, transferâdu-le starea sa: enigmaticul, agitația sau devenind un prevestitor al sfârșitului.

Personajele par cuprinse de o stare hipnotică, nu realizează profunzimea întâmplărilor la care sunt supuse, nu își pot explica stările prin care trec sau conștientizează prea târziu însemnătatea și „logica“ lor. Ele sunt „supuse unor alte legi ale timpului, care se modifică în funcție de timpul subiectiv al trăirii“ (Magda Wächter, A.E.Baconsky: scriitorul și măștile, Editura Casa Cărții de Știință, 2007, p. 264). Astfel, protagonistul din Farul experimentează diferite stări în funcție de succesiunea întâmplărilor și de impactul lor psihologic: se transpune în rolul lui Caron atunci când trebuie să îl „înmormânteze“ pe străinul găsit mort pe malul mării, trece prin teama de a se fi rătăcit în noaptea în care îl urmărește pe paznic, este indiferent față de levantini, pendulează între uimire și dorința de a fi știut adevărata identitate a paznicului atunci când presupusul unchi îi face destăinuirea finală.

În Echinoxul nebunilor personajul trece de la deriva identitară la surprinderea provocată de diferite situații: povestea celor trei actori în care se recunoaște, crima, identificarea sa din final atât cu victima (prin înfățișare), cât și cu criminalul (unealta crimei, pumnalul, îi aparține).

În Farul, personajul principal, un tânăr de optsprezece ani (este singura povestire în care se face referire la vârsta unui personaj) pleacă în căutarea unui unchi pe care îl cunoaște prin intermediul unei fotografii și ajunge pe malul unei mări. Aici îl întâlnește pe paznicul farului, o persoană foarte tăcută și introvertită, pe călugărul Apolinarie (singurul personaj din seria povestirilor individualizat prin nume), un caracter straniu încă de la început, dar care va deveni și mai staniu în final (el este călărețul pe care protagonistul îl văzuse în stufăriș în prima noapte petrecută pe acest tărâm misterios al pescarilor și, probabil, cel care l-a lovit), femeia din casa pescarilor, cei trei levantini (doi bărbați și o femeie), precum și cele șase trupuri identice găsite moarte în casa de pe insulă. Un alt personaj este presupusul unchi al protagonistului, care, în final, deși pare a da o soluție acestor întâmplări stranii (paznicul farului este adevăratul unchi al personajului principal) nu face decât sa sporească misterul: femeia venită cu levantinii nu este moartă, însă și ea îl crede pe protagonist mort. Deznodământul nu oferă o soluție tuturor acestor fapte ciudate, ci învăluie și mai mult în mister totul: adevăratul unchi al tânărului este paznicul. Observăm astfel că personajele par a reprezenta tipologii diferite, însă liantul lor este problema identității, prezentă în toate cele zece povestiri.

Problema identității protagonistului din Farul este accentuată nu numai prin reevaluarea prea târzie a adevăratei identități a unchiului său, ci și prin biografia relativ obscură și întunecată a lui. Se observă o ereditate negativă a protagonistului, fapt ce poate constitui o premisă a problemelor identitare. Este totuși posibilă o evoluție a personajului, o „dublă inițiere...în sexualitate și în moarte“ (Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu. Proza. Teatrul, Editura Aula, Brașov, 2001, p.108).

Amintirea are un rol foarte important în această povestire și în evoluția protagonistului. Ea este cea care va încerca integrarea sa în această lume. Obiectivul acesta va rămâne irealizabil datorită intensității tot mai slabe pe care memoria o va memoria pe parcursul operei (Crina Bug, Rolul și „rolurile“ lui A.E. Baconsky, Editura Paralela 45, Pitești, 2006, p. 148: „este ușor de recunoscut (în Farul - n.n.) valoarea de liant a amintirii, ea asigurând comunicarea cu spațiul, cu timpurile, cu ceilalți“).

O altă problemă în ceea ce privește identitatea personajelor este identificarea totală din punct de vede fizic. Pe lângă cele șase trupuri identice din Farul, întâlnim în Echinoxul nebunilor o situație mai complicată și mai imprecisă: în finalul povestirii, protagonistul este pus față în față cu trupul său decedat, devenind victimă și călău, căci unealta crimei, pumnalul, îi aparține.

Având în vedere această identificare corporală, Crina Bug vorbește despre un „eu ubicuu“, ce este un corespondent pe axa orizontalității al „eului etajat“ din planul vertical. Această ubicuitate nu este caracterizată numai prin suprapunerea totală din punct de vedere fizic a personajelor, ci și prin nesiguranța lor în ceea ce privește experiențele trecute sau cele din prezent. Astfel, protagonistului din Echinoxul nebunilor i se pare că înțelege o limbă veche, pe care nu a vorbit-o niciodată, își recunoaște numele pe care el însuși îl uitase. Memoria este astfel un alt element în definirea identității.

Dacă personajul din Echinoxul nebunilor spune despre identitate că este dispersată într-o multitudine de chipuri ce îl tulbură, dovedind această derivă identitară, dar și suprapunerea personalităților, în Farul personajele nu fac referiri directe la problemele identității.

Observăm că toate povestirile poartă amprenta subiectivității, o subiectivitate marcată formal prin utilizarea persoanei întâi. Se poate spune că toate nu sunt decât fețe ale personajului-narator, o posibilă „mască“ a autorului însuși. Naratorul celor zece povestiri este o persoană lipsită de orice fel de detalii fizice sau morale, la fel ca majoritatea personajelor din povestirile lui Baconsky, însă rolul său este determinant: prin intermediul acestuia aflăm succesiunea întâmplărilor. Întregul volum este străbătut de subiectivismul său, receptarea fiind influențată de modul în care el decide să dirijeze acest mecanism al faptelor, al vorbelor și al gândurilor celorlalte personaje.

Nicolae Ciobanu vorbește despre o „delimitare a sinelui de sinea sa“ (Nicolae Ciobanu, Panoramic, Editura Cartea Românească, București, 1972, p.130). Astfel, această problemă identitară este determinată de o dublă dorință de cunoaștere a personajelor: cunoașterea propriei identități prin intermediul lumii și cunoașterea lumii prin intermediul sinelui.

Deriva aceasta identitară poate fi explicată prin două moduri dacă este să facem referire la autor. O primă explicație ar fi biografia lui si faptul că a trăit într-o epocă totalitară, căreia i s-a supus întru totul într-o primă etapă, fiind influențat și în plan literar, pentru ca apoi să se desprindă total de ea. O altă explicație ar putea fi existența fantasticului, un gen ce impune existența acestui tip de personaje.

Observăm astfel că personajele se confruntă cu diferite probleme în ceea ce privește propria lor identitate. Pornind de la biografia obscură și terminând cu surprizele oferite de prezentul în care trăiesc, protagoniștii povestirilor lui Baconsky se află într-o permanentă derivă identitară. Lumea ce li se deschide este o lume nouă, guvernată de alte legi, pe care înțeleg că nu o pot schimba, singura soluție fiind acceptarea lor și supunerea.

 

Bibliografie:
Baconsky, Anatol E., Scrieri, vol. II, București, Editura Cartea Românească, 1990;
Bud, Crina, Rolul și „rolurile“ lui A. E. Baconsky, Pitești, Editura Paralela 45, 2006;
Ciobanu, Nicolae, Panoramic, București, Editura Cartea Românească, 1972;
Ierunca, Virgil, Subiect și predicat, București, Editura Humanitas, 1993;
Negoițescu, Ion, Scriitori contemporani, Ediție îngrijită de Dem Damaschin, Cluj, Editura Dacia, 1994;
Simion Eugen, Scriitori români de azi, vol. I, București, Editura David, 1998;
Wachter, Magda, A. E. Baconsky: Scriitorul și măștile, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2007;
Zamfir, Mihai, Poemul românesc în proză, București, Editura Minerva, 1981.