La clasa a X-a, dezbaterea dă o formă socializată activității de învățare, creează o atmosferă de deschidere, de receptivitate și de apropiere reciprocă, intensifică intercomunicarea reală și relațiile din cadrul grupului, contribuie la stabilirea unei atmosfere democratice, de participare activă la viața grupului, favorizează formarea deprinderilor de cooperare, de rezolvare în spiritul unei munci colective a problemelor, impune o disciplină în interiorul colectivității.
1. Inițierea dezbaterii
Cu două săptămâni înainte, elevii au fost informați în legătură cu tema ce urmează a fi dezbătută și au primit bibliografia minimală care să-i ajute pe parcursul dezbaterii. Elevii pot folosi și alte surse în afara celor recomandate de profesor.
2. Pregătirea dezbaterii
Această etapă presupune parcurgerea activă a bibliografiei de către elevi (identificarea de întrebări pornind de la materialele citite, efectuarea de adnotări pe marginea textelor, elaborarea de fișe de lucru) urmată de identificarea posibilităților de interpretare a temei prin analiza termenilor cheie.
A. Dezbaterea propriu-zisă
Se așează clasa în cerc formându-se o masă rotundă. Profesorul scrie pe tablă tema supusă dezbaterii Iubire și dreptate. De asemenea profesorul trasează coordonatele pe care se va desfășura dezbaterea astfel:
- Iubirea- temeiul existenței.
- Sensul iubirii.
- Dimensiunile iubirii.
- Iubire și iertare.
Profesorul face introducerea lecției.
Cea mai frumoasă definiție a iubirii o întâlnim în creștinism „Dumnezeu este iubire”
Izvorul și fundamentul oricărei iubiri este Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu pentru om și pentru lume reprezintă chipul iubirii desăvârșite.
În funcție de bibliografie și de materialele studiate sau de cultura lor generală, elevii vor interveni pe parcursul dezbaterii la oricare din coordonatele scrise pe tablă.
Elevii vor vorbi pe rând, fără a critica. Ei pot completa sau pot avea opinii diferite, dar exprimate civilizat.
Iubirea-temeiul existenței
Dumnezeu l-a creat pe om din iubire. Omul este singura creație a lui Dumnezeu făcută printr-o lucrare directă și nemijlocită. Astfel, omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu având rațiune, voință, sentiment și posibilitatea de a atinge desăvârșirea. Dumnezeu l-a așezat pe om stăpân peste întreaga creație, i-a permis totul ,cu o singură interdicție și anume aceea de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. Chiar dacă omul a încălcat singura interdicție, Dumnezeu, din iubire față de om, nu l-a lăsat pradă deznădejdii, ci i-a dat speranța venirii unui mântuitor, formulată în mod paradoxal sub forma blestemului asupra șarpelui.
În cartea lui Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos este relatată o povestioară spusă de Vlădica Antonie al Surojului, în care se vorbește despre iubirea lui Iisus față de om. În povestire, autorul își imaginează sfatul Sfintei Treimi la crearea omului- „Dumnezeu Tatăl ar fi spus- „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră!” „Da, dar omul acesta va cădea- a zis Duhul-, și Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el”. „Să-l facem, dar, sau să nu-l facem?”- a întrebat Tatăl. „Să-l facem !” - a zis Fiul”. Aceasta este iubirea necondiționată a Mântuitorului pentru om.
În Vechiul Testament, cea mai înaltă poruncă este „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta” (Deuteronom 6,5). Iubirea față de aproapele nostru reprezintă transpunerea iubirii față de Dumnezeu în planul vieții umane „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
La Cina cea de Taină, Iisus spală picioarele apostolilor oferindu-le astfel o nouă pildă de iubire - „Poruncă nouă vă dau vouă- Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea iubire unii pentru alții” (Ioan 13, 34-35).
Sensul iubirii
Cel mai profund gest de iubire pe care L-a făcut Dumnezeu pentru întreaga umanitate a fost sacrificarea propriului Său Fiu - „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16).
În Teologie și demnitate umană, Pr. Gheorghe Popa spunea- „Punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu față de om îl constituie moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, prin care s-a revelat faptul că nu noi, ci El ne-a iubit cel dintâi (I Ioan 4,10) cu o iubire nesfârșită și paradoxală. (…) În Iisus Hristos se întâlnește atât iubirea lui Dumnezeu care cheamă, cât și iubirea omului sau a umanității care răspunde”.
Iubirea de Dumnezeu se reflectă în iubirea față de aproapele, căci -,,dacă cineva zice- Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Pentru că cel ce nu își iubește fratele pe care îl vede, nu poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede” (I Ioan 4,20).
Referindu-se la iubirea față de aproapele nostru, Părintele Dumitru Stăniloae, afirma în Mica dogmatică vorbită – „Intrând în comuniune cu celălalt găsesc viața, găsesc viața veșnică. Această iubire cu celălalt durează veșnic. Dar iubirea nu durează decât prin Dumnezeu (…) În fiecare semen trebuie să văd pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu mă deschid Tatălui depășindu-mi mândria, nu-mi pot depăși mândria nici față de celălalt”.
Noutatea Evangheliei este că Mântuitorul Hristos îi numește pe ucenicii Săi prieteni, și prin ei întreaga umanitate. Astfel, adevărata prietenie ca legătură a iubirii se împlinește în Hristos - „Ce bucurie că celălalt este aici, că există! Pentru că Dumnezeu există, celălalt este minunea lui Dumnezeu” spune Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului. În același sens, afirma și Costion Nicolescu în cartea Spre o cultură liturgică „Numai prin iubire și prietenie simți cu adevărat că trăiești, că depășești nivelul existenței biologice. Sunt singurele dovezi plauzibile că existăm cu adevărat și că suntem de sorginte divină, fii ai unui Tată ceresc, frați ai unui Fiu dumnezeiesc”.
Frumusețea și sensul profund al Evangheliei constă și în extinderea iubirii la dușmani „iubiți pe vrăjmașii voștri” acolo este adevărata încercare și adevărata iubire- „ați auzit că s-a spus- să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe vrăjmașul tău, dar Eu vă spun- Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”(Matei 5, 43-44).
Dimensiunile iubirii
Pentru a înțelege că iubirea nu are limite este suficient să citim Imnul iubirii scris de Sfântul Apostol Pavel-„Iubirea rabdă îndelung, iubirea se dăruie, ea nu invidiază, ea nu se trufește, nu se îngâmfă, ea nu se poartă cu necuviință, nu-și caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ține-n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă, iubirea niciodată nu se trece” (I Corinteni 13, 4-8).
În Pilda samarineanului milostiv întâlnim exemplul iubirii dezinteresate. Iubirea adevărată nu acceptă jumătăți de măsură. Comuniunea cu ceilalți nu se limitează doar la cunoașterea lor, ci se desăvârșește prin iubire- „iubim cât cunoaștem, cunoaștem cât iubim” spunea Părintele Dumitru Stăniloae.
Prin iubirea adevărată, sufletul nostru se deschide celorlalți și cunoaștem ceea ce este mai profund și mai de valoare în sufletul lor. Motivația fundamentală a rugăciunii rămâne iubirea, care-I unește pe oameni.
Iubire și iertare
Iertarea este dovada cea mai clară a iubirii. Mântuitorul, atunci când se afla răstignit pe cruce, suferind pentru păcatele noastre, s-a rugat „iartă-i Doamne, că nu știu ce fac”.
În rugăciunea Tatăl nostru spunem „și ne iartă nouă greșelile noastre , precum și noi iertăm greșiților noștri”. Iertarea greșelilor noastre este condiționată de iertarea față de cei care ne-au produs suferință- „de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșelile voastre”( Matei 6,15 ).
În Pilda fiului risipitor observăm modelul iubirii și al iertării căci „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.
De asemenea, exemplul femeii adultere care, conform legii iudaice trebuia ucisă cu pietre, este elocvent pentru manifestarea iubirii care iartă.
Atunci când era răstignit pe cruce, Mântuitorul îi promite unuia dintre cei doi tâlhari raiul „adevărat zic ție, astăzi vei fi cu mine în rai”. Gestul acesta dovedește nemărginita iubire a lui Iisus care ne iartă dacă chiar și în ultimul moment al vieții noastre, ne căim de păcatele noastre.
După învierea Sa , Mântuitorul se arată la Marea Tiberiadei și îl întreabă de trei ori pe Simon Petru „mă iubești tu pe mine?”. Această întreită declarație de dragoste reprezintă întreita iertare pentru cele trei lepădări ale lui Petru. Așadar, iubirea adevărată presupune iertare.
În Jurnalul fericirii, Părintele Nicolae Steinhardt vorbea despre faptul că iertarea fără uitare nu valorează nimic „iertarea neînsoțită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, amăgire și mască a ținerii de minte a răului”.
Greșiților noștri le iertăm greu, însă ce este mai trist și mai grav este că nouă înșine ne iertăm și mai greu. Asta înseamnă că nu avem suficientă încredere în nemărginita iubire a Domnului care iartă totul.
B. Analiza dezbaterii
În această etapă profesorul apreciază contribuția fiecărui elev la dezbatere și formulează împreună cu elevii concluziile dezbaterii.
Iubirea adevărată presupune sacrificiu, renunțare, jertfă și iertare. Fiecare om trebuie să-și asume propriile suferințe și greutăți și să-și poarte crucea cu demnitate raportându-se la jertfa Mântuitorului care a luat asupra Sa toate păcatele lumii. Avem datoria fiecare dintre noi să urmăm modelul hristic și să ne manifestăm iubirea față de semenii noștri.
Bibliografie:
Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București, 2010.
Ieromonah Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos, Editura Cathisma, București, 2008.
Laurențiu Dumitru, Tinerii între cer și pământ, Editura Ecumenița, Galați, 2008.
Laurențiu Dumitru, Hristos și tinerii, Editura Ecumenița, Galați, 2009.
Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Ecumenița, Galați, 2008.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
Pr. Vasilos Thermos, Pentru o înțelegere a adolescenței - Primăvară înnegurată, Editura Sophia, București, 2011.
Revista OrthoGraffiti, Anul III, Nr.16, noiembrie, 2010, Articolul Dragoste și durere.
Revista OrthoGraffiti, Anul III, Nr.15, octombrie, 2010, Articolul Iertarea, începutul iubirii.
Publicat de:
Ghinea Adina
Profesor de religie, la Liceul Ștefan Procopiu, Vaslui.