Dacă lecturile filosofice ale lui Eminescu sunt îndeobște cunoscute, mai puțin prezentă în exegeza eminesciană este încercarea poetului de a traduce opera fundamentală a lui Immanuel Kant – Critica Rațiunii Pure - , încercare nefinalizată din păcate. Familiarizat cu operele lui Kant, dar și cu gândirea lui Schopenhauer, Laplace sau cu teoriile metafizice orientale, Eminescu realizează în Sărmanul Dionis un mixaj între o operă literară avangardistă, neînțeleasă de contemporani, și o viziune filosofică originală.
Începutul nuvelei stă sub semnul evident al apriorismului kantian : “… și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș ave trei ochi aș vede-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș ave, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar păre mai mari”. Eminescu știe că pentru filosoful german spațiul și timpul sunt categorii apriorice ale sensibilității, adică forme prin care este posibilă cunoașterea. “A priori” înseamnă anterior experienței și care face posibilă orice experiență.
Timpul - și spațiul - nu există în sine și nici nu este inerent lucrurilor; el nu este un “lucru în sine” – das Ding an sich. El este “pur”, adică nu are nici o conotație empirică, dimpotrivă, este o condiție a fenomenelor. Nefiind obiectiv, neavând o existență reală, de sine stătătoare, timpul și spațiul țin de subiectul cunoscător, sunt condiții subiective ale reprezentării oricărui lucru. Prin urmare, ele pot fi expresia jocului iluzoriu al existenței : “.. născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrându-și proporțiunea, nu mi-ar păre nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi”.
Pentru Kant, conștiința omului nu este o oglindă fidelă a realității. Diversitatea datelor sensibile este structurată de conștiință printr-o reprezentare a sensibilității care are la bază două intuiții a priori : spațiul și timpul. “Realitatea”, așa cum este ea cunoscută, s-ar putea să nu fie cea “autentică”, obiectivă, ci doar o plăsmuire a minții : “Cine știe dacă nu trăim într-o lume microscopică și numai făptura ochilor noștri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?”. Lumea în care trăim nu este decât lumea unor fenomene, care nu sunt “lucruri în sine”, care rămâne, principial, incognoscibil.
Distincția dintre “fenomen” și “numen” face posibilă confuzia conștiință de planuri pe care se bazează structura nuvelei. Trecând din lumea lui Dionis în cea a lui Dan, dintr-un plan istoric în altul, eroul descoperă relativitatea existenței. Universul, fie de dimensiuni macroscopice, fie microscopic, este deopotrivă o “eternitate fără margini” și o “clipă suspendată”.
Eminescu nu reduce însă substratul filosofic al nuvelei la apriorismul kantian. Motivul oriental al vieții ca vis, al atotputernicei maya vine să nuanțeze complexitatea povestirii. Dacă spațiul și timpul nu există, viitorul și trecutul sunt simple convenții menite să mențină o aparentă ordine, care să “învăluie” infinitul universului. Una, două.. mii de vieți sunt posibile în același individ, pentru care granița dintre vise și realitate se disipă. Maya creează separația dintre individ și divinitate, inducând oamenii în eroare să creadă că fenomenul material este tot ceea ce există. Această stare de confuzie este considerată o cauză a suferinței umane. Scopul spiritual este depășirea maya-ului pentru a ajunge la o înțelegere profundă a unității cu Brahman și a adevăratei naturi a existenței.
Arheul, regizorul nevăzut al piesei care se cheamă viață, distribuie aceiași actori în piese veșnic diferite. Sufletele migrează etern, din existență în existență, încât poetul se întreabă în final “cine este omul adevărat al acestor întâmplări – Dan ori Dionis” ? Răspunsul aparține, cred, fiecăruia dintre noi…
Bibliografie:
Eminescu, Mihai - Sărmanul Dionis, Editura Minerva, București, 1970.
Publicat de:
Furtună Marius
Profesor științe socio-umane, la Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Medgidia.