Ipostazele conceptului de fantastic

Glisând permanent între efemeritatea existenței sale și setea de absolut, omul a încercat să-și deschidă noi orizonturi prin literatură, orizonturi generate nu doar de o sensibilitate aparte în perceperea realității, dar și de angoase, superstiții, temeri, presimțiri, încercări de a înțelege anumite semne cerești, vise și visuri. Fantasticul apare la vârsta romantică a literaturii și marchează relaxarea constrângerilor categoriilor de timp, spațiu și cauzalitate, generând o nouă relație dintre normal și supranatural. El deschide noi orizonturi firilor vizionare, neliniștite, scormonitoare, problematice, activând o dimensiune ascunsă a sensibilității și a sufletului în care persistă conștiința obnubilării prezumtive. Tonalitatea emotivă, fantezia imaginară și țesătura șocantă a faptelor, constituie esența sa.

Ca predispoziție și percepție, fantasticul s-a modificat permanent, paralel cu evoluția societății și a sensibilității umane. Tocmai de aceea s-a refuzat mereu încorsetării într-o definiție unică, metamorfozându-se odată cu lumea pe care o reflectă. Astfel, Marcel Brion precizează că „prin însăși universalitatea sa, fantasticul este un fenomen mai greu de explorat, iar interpretarea e mai echivocă” (Marcel Brion, Arta fantastică, Editura Meridiane, București, 1970, pag. 5), tocmai pentru că oglindește gradul în care esența fiecărei epoci devine capabilă să transforme vechile neliniști ancestrale, adaptându-le spațiului vremii întrucât „teama și dorințele umane rămân fixe.” (Roger Caillois, De la feerie la science-fiction. Imaginea fantastică în Eseuri despre imaginație, Editura Univers, București, 1975, pag. 163)

Permanentele „prefaceri corective” pe care le suferă acest concept sunt precizate de Ilina Gregori în volumul Singura literatură esențială – povestirea fantastică. Opinia exegetei este în consens cu cea a lui Jean Fabre care a remarcat aglomerarea și diversitatea definițiilor fantasticului. Deficiența constrângerii domeniului în corsetele definițiilor este generată și de faptul că tocmai autorii care s-au consacrat domeniului în cauză și au elaborat proza fantastică, s-au eschivat într-o manieră abilă de la a o defini. De aceea putem considera că numărul taxonomiilor este egal cu cel al teoreticienilor tocmai pentru că există atâtea tipuri de fantastic câți scriitori abordează acest gen. Așa se explică și faptul că un fenomen atât de vast a generat multiple opinii, uneori contradictorii.

Tzvetan Todorov consideră „ezitarea” ca fiind esențială în perceperea fantasticului, stabilind limitele acestuia între „straniu” și „miraculos”, opinie împărtășită și de Sergiu Pavel Dan. Marcel Brion, Roger Caillois, Louis Vax și Ion Biberi apreciază că rolul esențial în opera fantastică îl constituie „jocul cu frica”, aceasta fiind resortul care redimensionează universul modificându-ne într-o manieră insolită modul cum percepem existența. Totuși, terifiantul, tenebrosul, nu este elementul definitoriu al tuturor autorilor, Mircea Eliade constituind o excepție în acest sens. Paradoxul acestui fenomen este remarcat și de Gheorghe Glodeanu: „Pe cât de greu e de definit, pe atât de ușor e însă de recunoscut, căci până și un cititor destul de puțin avizat reușește să îl identifice numai după câteva pagini. Este foarte simplu, prin urmare, să arătăm cum este literatura fantastică, dar nu ne prea vine la îndemână să spunem ce e cu ea.” (Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade – poetica fantasticului și morfologia romanului existențial, Editura didactică și pedagogică, București, 1997, pag. 7)

Ambiguitatea fantasticului este luminată din diferite unghiuri de fiecare teorie. Roger Caillois diferențiază fantasticul de feeric și de literatura științifico-fantastică, prin chiar ceea ce le unește: supranaturalul. În opinia sa, feericul delimitează un univers miraculos ce nu distruge total legile realității obiective, nu-i anulează coerența, în timp ce fantasticul marchează o „irupere insolită”, insuportabilă, ce distruge legile universului măsurat, pe care la început aparent le-a acceptat. Stabilitatea este suspendată de o agresiune internă: „Fantasticul înseamnă o întrerupere a ordinii recunoscute, o năvala a inadmisibilului în sânul inalterabilei legalități cotidiene și nu substituirea totală a universului exclusiv miraculos.” (Roger Caillois, În inima fantasticului, Editura Meridiane, București, 1971, pag. 65)

Fantasticul s-a dezvoltat mai ales în culturile care prin contrast au generat o ordine obiectivă și imuabilă a fenomenelor. Astfel, el traduce tocmai groaza în fața distrugerii ordinii universului atât de greu stabilite. De aceea, în viziunea lui Caillois importanța majoră este atribuită elementului terifiant, „jocul cu frica”. Neliniștea, straniul, anxietatea, ambiguitatea, nevroza, angoasa, coșmarul și teroarea sunt termenii ce definesc cel mai bine percepția fantastică. Astfel, cititorului îi revine un rol activ, având responsabilitatea stânjenitoare de a nega sau afirma supranaturalul, de a accepta sau nu miraculosul. Tocmai de aceea componenta psihologică a problematicii este deosebit de importantă. În conflictul dintre cele două lumi, relevantă nu este intensitatea angoasei, ci calitatea ei.

Din multitudinea manifestărilor afective numite cu titlu generic „frică”, cel mai bine conturează intenția autorului fantastic sentimentul „straniului neliniștitor”. Freud pune în discuție, într-un studiu fundamental pentru cercetarea fantasticologică, cu titlu omonim, termenul „Das Unheimliche”. Părintele psihanalizei dezbate acest resort al fricii cu totul particular, dintr-o perspectivă subestetică (după cum el însuși menționează) cu intenția nu atât de a aplica în lectura literară un concept psihologic, ci de a valorifica și clasifica pornind de la materialul literar, imaginea unui fenomen psihic: „Straniul neliniștitor (insolitul îngrijorător) din planul ficțiunii, al fanteziei și literaturii, merită într-adevăr o analiză specială. În primul rând el este mult mai bogat decât insolitul îngrijorător trăit, îl cuprinde pe acesta în întregime și încă ceva în plus care nu se întâlnește în condițiile reale trăite.” (Sigmund Freud, Stranietatea în volumul Scrieri despre literatură și artă, Editura Univers, București, 1980, pag. 197) Neliniștea stranie nu e provocată de necunoscut și misterios, ci mai ales de ceva familiar și cunoscut.

Tzvetan Todorov operează în definirea fantasticului mai puțin cu categoriile psihologice, ci mai mult cu cele estetice. Ezitarea cititorului în ceea ce privește natura precisă a faptelor prezentate declanșează fantasticul: „Este ezitarea cuiva care nu cunoaște decât legile naturale pus față în față cu un eveniment în aparență supranatural.” (Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, București, 1973, pag. 42) Evenimentul straniu va provoca o dublă ezitare: atât a cititorului, cât și a eroului. Ezitarea specifică fantasticului este definitorie: „Dacă cititorul conchide că legile realității sunt neștirbite și că ele permit explicarea fenomenelor descrise, înseamnă că opera aparține unui alt gen: straniul. Dacă, din contră, el conchide că numai admițând noi legi ale naturii, fenomenul poate fi explicat, pătrundem într-un alt gen, în sfera miraculosului.” (Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, București, 1973, pag. 59) Fantasticul reprezintă astfel granița, linia de demarcație între cele două: fantasticul straniu sau supranaturalul explicat și fantasticul miraculos ce cuprind povestiri aparent fantastice, dar care se termină prin acceptarea supranaturalului. Astfel soarta fantasticului este precară. Efemeritatea lui este dată de durata și intensitatea ezitării. Această ezitare a eroului sau cititorului se rezolvă printr-o certitudine ce înlocuiește fantasticul cu bizarul sau miraculosul.

În L'art et la litterature fantastique Louis Vax consideră că esența fantasticului îl reprezintă „o ruptură a constantelor lumii reale” întrucât se hrănește din conflictele realității și posibilului. Prin distrugerea insolită a ordinii sau coerenței preexistente, se ajunge la o răsturnare posibilă a unor situații constante, stabile. Terifiantul devine prioritar pentru acest efect psihologic: „Povestirea fantastică vrea să ne prezinte niște oameni asemeni nouă, locuitori ai lumii reale în care noi înșine ne aflăm, azvârliți dintr-odată în inima inexplicabilului.” (Louis Vax, L'art et la litterature fantastique, Deuxieme edition corrigee, Presses universitaires de France, Paris, 1963, pag. 6) Vax consideră că oribilul și macabrul se apropie de fantastic pentru că atât monstrul cât și victima reprezintă cele două componente ale noastre, aspirațiile camuflate, dorințele ascunse, de nemărturisit și oroarea pe care ele le declanșează. Astfel, lumea fantasticului ne este mult mai apropiată decât ne place să o recunoaștem.

Marcel Brion, în lucrarea sa Arta fantastică, insistă pe transformarea continuă care asigură permanentizarea acestui fenomen tocmai pentru că „Omul de astăzi este tot atât de sensibil la fantastic ca și cel din epocile naive și din secolele obscure”. (Marcel Brion, Arta fantastică, Editura Meridiane, București, 1970, pag. 6) El analizează „fantasticul macabru” în care apariția insolitului este definitorie. Brion analizează fantasticul modern, stabilindu-i coordonatele: tehnica intruziunii insolite, reiterarea motivelor romantice și natura obiectelor insolite, ce poate fi un mijloc de expresie.

La granița dintre știință și tradiție se situează realismul fantastic, generat de zona ultra-conștiinței și a stării ca veghe superioară, analizat de Louis Pauwels, Jacques Bergier, Dimineața magicienilor. Fantasticul, plasat în planul cunoașterii este descoperit în chiar „inima realului”. Doar lipsa de imaginație a scriitorilor îl poate situa în afara realității. De aceea, asemenea pietrelor prețioase ce trebuie smulse din măruntaiele pământului, din real: „Fantasticul este o manifestare a legilor naturale, un efort al contactului cu realitatea când aceasta este percepută direct și nu filtrată prin vălul somnului intelectual, prin obiceiuri, prejudecăți, conformisme.” (Louis Pauwels, Jacques Bergier, Dimineața magicienilor, Editura Nemira, București, 2005, pag.20) Astfel, științele moderne creează o nouă față a fantasticului, invincibilă, ascunsă în umbra aparentului banal. Cei doi exegeți demonstrează că limita dintre universul vizibil și cel invizibil este foarte subțire, conturând credința în existența universurilor paralele de care autorii s-au simțit apropiați, uneori în mod real, fizic. Fantasticul nu aparține astfel doar imaginarului. Numindu-l „fantastic interior”, ei consideră că „Suntem poate în ajunul descoperirii unui ansamblu de metode ce ne-ar îngădui să ne dezvoltăm sistematic facultățile extrasenzoriale, să utilizăm o puternică mașinărie ascunsă în adâncurile noastre. (Louis Pauwels, Jacques Bergier, Dimineața magicienilor, Editura Nemira, București, 2005, pag.404)

Marcel Schnaider insistă în demersul său de a defini fantasticul asupra dimensiunii psihologice. În viziunea sa acesta nu se rezumă la o simplă derută a spiritului, ci provoacă „stări morbide ale conștiinței”. Acestea refulează prin coșmar, proiectând în exterior umbrele angoaselor. Deși își are izvorul în iluzie, delir, el generează speranța salvării. Autorul apreciază că scrierile de acest fel mizează pe o altă dimensiune a sufletului.

Multitudinea teoriilor care încearcă să încorseteze prin definiții esența fantasticului demonstrează că avem atâtea tipuri câți scriitori se încumetă să abordeze acest gen.

 

Bibliografie:

1. Bădărău, George, Fantasticul în literatură, Institutul European, Iași, 2003.
2. Beșteliu, Marin, Realismul literaturii fantastice, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1975.
3. Brion, Marcel, Arta fantastică. Traducere și postfață de Modest Morariu, Editura Meridiane, București, 1970.
4. Caillois, Roger, Eseuri despre imaginație. În românește de Viorel Grecu. Prefață de Paul Cornea,Editura Univers, București, 1975.
5. Caillois, Roger, În inima fantasticului. În românește de Iulia Soare. Un cuvânt introductiv de Edgar Papu, Editura Meridiane, București, 1971.
6. Dan, Sergiu Pavel, Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări și analize, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
7. Dan, Sergiu Pavel, Proza fantastică românească, Editura Minerva, București, 1975.
8. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. Traducere de Marcel Aderca, Editura Univers enciclopedic, București, 1998.
9. Fabre, Jean, Le Miroir de Sorcière. Essay sur la littérature fantastigue, Librairie Jose Corti, 1992.
10. Freud, Sigmund, Scrieri despre literatură și artă. Traducere și note de Vasile Dem. Zamfirescu, prefață de Romul Munteanu, Editura Univers, București, 1980.
11. Glodeanu Gheorghe, Mircea Eliade – poetica fantasticului și morfologia romanului existențial, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.
12. Gregori, Ilina, Singura literatură esențială - Povestirea fantastică, Editura Du Style, București, 1996.
13. Marino, Adrian, Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, București, 1973.
14. Mica, Alexandru, Ipostaze ale fantasticului în romantismul european, Editura Romcor, Iași, 1994.
15. Pauwels, Louis, Jacques, Bergier, Dimineața magicienilor. Traducere din limba franceză de Dan Petrescu. Prefață de Louis Pauwels, Editura Nemira, București, 2005.
16. Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică. În românește de Virgil Tănase. Prefață de Alexandru Sincu, Editura Univers, București, 1973.
17. Vax, Louis, L’art et la littérature fantastiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1963.