Normele limbii literare în scrierile lui Caragiale

- Studiu de specialitate -

Scurt periplu în limba română din perioada lui Caragiale

Înainte de a începe să analizăm normele limbii literare în scrierile lui Caragiale vom face un scurt periplu în secolul al XIX-lea, pentru a vedea cum era limba română în perioada lui Caragiale.

Procesul formării limbii literare artistice este complex. Într-o asemenea analiză trebuie operat cu două concepte: unul este lingvistic, avându-și baza în limba națională sau limba intuiție, ca să folosim o caracterizare ale a lui G. Devoto, iar celălalt, lingua individuale cum o numește Devoto, adică stilul care realizare artistică definitorie pentru fiecare dintre marii scriitori.

Textele beletristice reflectă transformări importante începând cu perioada 1820-1881. Epoca marchează începutul unui proces conștient de relatinizare a limbii literare, care se va întinde de-a lungul întregului secol și va da naștere după 1840 la cunoscutele excese de ordin purist. Acceptând termeni din alte limbi, româna trebuie să-i adapteze particularităților fonetice și morfologice proprii. Perioada se caracterizează și prin ezitări, oscilații și incertitudini în privința adaptării neologismelor. Puțin vizibilă este modernizarea la nivelul sintaxei. Textele literare ale epocii continuă să pună în circulație un număr destul de mare de termeni regionali. Stilul cel mai mult celor mai mulți scriitori este substanțial și verbal, evitându-se sistematic determinările și mai ales adjectivul. Scrierile care văd lumina în anii 1840-1860 cultivă figuri de stil cum sunt apostrofa, amplificarea, enumerația și interogația retorică. Se introduc un număr mare de termeni neologici, împrumuturi de origine latino- romanică.

În această perioadă de tranziție s-a dezvoltat și opera lui Caragiale. Limba personajelor reprezintă un moment al dezvoltării realismului în literatura noastră. Caragiale a notat limba oamenilor lui, considerându-i dintr-o sferă deosebită de viață și cultură. În limba personajelor sale, Caragiale a notat mai ales felul de a vorbi al anumitor categorii sociale în ultimele decenii ale veacului trecut. Caragiale este cunoscut pentru bogăția extraordinară a limbajului, precizia cu care plasează personajele din punct de vedere social, cultural, dialectal, temporal.

Nivelele de limbă în scrierile lui Caragiale

Pentru a stabili care sunt normele limbii literare în scrierile lui Caragiale vom realiza o analiză pe nivele de limbă: Fonetic, Morfologic, Lexical, Sintactic.

Despre limba și stilul lui Caragiale sunt multe de spus, în cercetarea de față vom examina faptele de limbă din diverse compartimente ale acesteia, de la simplu la complex, de aceea vom începe cu fonetica.

O analiză lingvistică a operei lui Caragiale va fi deosebită de a tuturor predecesoriilor și chiar de a scriitorilor contemporani cu el. Diferența rezidă în faptul că toate particularitățile deosebite de norma limbii literare, regionalisme și arhaisme (cu excepția câtorva muntenisme) apar în limbajul personajelor și lipsesc în pasajele autorului.

Particularitățile regionale muntenești reprezintă singurul aspect fonetic general în limba operei lui Caragiale, fiind relativ uniform repartizate în limbajul autorului și în acela al personajelor. Există, însă, o diferență în sensul că în limbajul autorului sunt cele mai răspândite din punctul de vedere al aspectului. Alături de iotacizarea verbelor la indicativ prezent și conjunctiv (modificarea consoanelor n și r din tema sub influența unui iod următor sau alterarea lui d și t respectiv z și ț) ce coexistă uneori pe aceeași pagină cu formele neiotacizate cred-crez (IV, 63), să piardă-să piarză (IV, 252), să scoată-să scoață (I, 142), să văd-să văz (I, 191) etc., nu s-ar mai putea cita decât formele cu pronunțare palatalizată a constrictivelor ș, j și avelarei alveolare r după care ă>e: birje,(II, 32), cămașe (I, 154) , cenușe (I, 133), coaje (IV, 113), depese (V, 359), drăgălașe (IV, 410), gingașe (I, 8), gogoașe (IV, 300), tovarășe (I, 125), tabachere (I, 304), țigare (VI, 55), uriașe (III, 265), vraje (IV, 363). Foarte multe dintre formele iotacizate sunt analogice, eventual formații intenționate exagerate, cum ar fi: să ni-l trimeată (II, 217), să nu pat vun conflict (I, 52), să pătrunză (II,345), etc.

Singurul dintre verbele iotacizate pe care scriitorul l-a folosit cu o funcție stilistică precisă este a putea. La persoana întâi singular a indicativului prezent acest verb apare în vorbirea multor personaje, (dar niciodată în limba scriitorului) sub forma de poci specifică Munteniei: nu mai poci (Mihalache, Tren de plăcere), legat nu poci (Iordache, D-ale Carnavalului), și nu poi lua înapoi hainele nemțești nu mai poci duce mâine... la canțilarie (Candidatul), etc.

Alternanța este izbitoare în cadrul prepozițiilor: prin, printre și după sau a conjuncțiilor dacă și precum, care apar când cu formă literară, când sub cea specifică graiului muntenesc, adică pân, pântre dâupe, daca, păcum sau în alte forme cu vocale elidate: d-aia, p-atunci, p-aci d-abia, p-aproape d-anoaselea, d-ăștia, p-ălălalt etc. O arecare preferință, cel puțin pentru unele dintre aceste fonetisme regionale, se observă în creația beletristică, pe când în opera publicistică și în corespondența, fonetismele muntenești cedează locul formelor literare. Astfel pe când în nuvele și schițe ne întâmpină numeroase variante de tipul: pân întuneric, pân iarbă, pântre dește pânte picioarele oamenilor, păcum urmează, păcum spui etc., în corespondența sau în studiile și variantele cronici ale scriitorului ele sunt întâmplătoare.

Alt fapt fonetic care merită semnalat este trecerea lui e neacc.> la i ( la unele substantive feminine determinate definit la plural cu le): satile (I, 225), casile (I, 148), vorbile (I, 210), lemnile (I, 303) etc.

Particularitățile regionale moldovenești nu apar decât cu funcția stilistică în cele câteva schițe localizate în Moldova și doar în limbajul personajelor. Caragiale înregistrează doar formele regionale cele mai frecvente și mai ușor identificabile de către un lector ca moldoveisme, funcția apariției lor fiind aceea de a completa aspectele comice ale limbajului:

• foarte rar este notată palatalizarea labialelor: dar nu zghera (II, 40)
• ă protonic> a (datorită asimilării): capatat (I, 183), aparare (I, 186) împacat (I, 187), magariule (II, 80), macar (II, 81), țaranii (III, 137) etc.
• e neacc.> i (în interiorul cuvântului): pitrecut(I, 183), fimeie (I, 183), agisor (I, 184) repide (I, 184) sau în poziție finală: vini (i, 182), mini (I, 188), di (I, 185).
• eà (în monosilabe sau în poziție finală)> è: mè (I, 182), prè, grè (I, 188) etc.
• ea> a (mai ales după consoanele s, z): sara (I, 187).
• e> ă (când e precedat de consoanele r, ș, j, ț, z): miṣăl (I, 185), răci (I, 211), monșăr (II, 164), etc.
• uneori apare vechiul fonetism ğ pentru noul j din limba literară: bagiucurind (I, 184), ați giurat(I, 184), gios (I, 185), giudeț (I, 186), etc.
• î (pentru diftongul îi din limba literară): mîne (I, 184), poimîne (I, 185).

Între particularitățile ardelenești cel mai consecvent fenomen care se constată în limba personajului este alterarea consoanelor d, t și n pronunțate înainte de e ṣi i respectiv g', k' și n' .Este vorba, deci, de palatalizarea dentalelor fenomen ce caracterizează mai ales "graiurile" din nordul și nord-vestul Ardealului. Din numeroasele exemple vom reține doar o parte:

• palatelizarea lui d: gheparte (I, 90), ghintre (I, 94), ghestul (I, 102), scăghere (I, 95), rîghe (I, 104), răspunghe (I, 94), ghefiniție (I, 93), ghemostrațiune (I, 100), etc.
• palatalizarea lui t : frache (I, 103), pukem (I, 195), mulke (I, 95), castraveche (I, 101), machemachica (I, 101), cheschiune (I, 101), etc.
• palaterizarea lui n :pugne (I, 103), rîtagni (I, 100), cătagne (I, 103), romagnism (I, 107), misiugne (I, 100), agnibal (I, 101), etc.

Se poate observa că regionalismele fonetice nu prezintă o prea mare variație. Caragiale nu are nevoie de transmiterea fonetică a vorbirii personajelor, ci de sugestia pe care reluarea câtorva particularități, mereu aceleași, o realizează individualizând personajele.

În morfologie particularitățile regionale se limitează la înregistrarea unor forme ale pronumelor și adjectivelor demonstrative sau ale timpurilor verbale specifice graiului muntenesc.

Pronumele demonstrative, frecvente atât în vorbirea eroilor cât și a autorului, pot avea valoare substantivală sau adjectivală: Bre ce să fie ăsta?, Ce sunt minunățiile astea?. Uneori, folosire formei muntenești a pronumelor demonstrative de apropiere: ăsta-asta (pl. ăștia- astea) se face sub imperiul unei puternice stări afective: Uite, Ioane, vezi tu? ăsta a omorât pe Dumitru (Năpasta, VI, 249).

Evidentă este și valoarea stilistică în cazul folosirii pronumelui demonstrativ de depărtare care are, uneori, valoare adjectivală și care în graiul muntenesc și în "limba familiară" cunoaște formele ăla-aia (pl.ăia-alea): Dă-mi scris pe Gagamiță ăla să nu-i uit numele (VI, 109). Aceste forme includ în ele o atitudine de dispreț: Un ăla...un prăpădit de amploaiat, n-are chioara în pungă și se ține după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule (VI, 6).

După pronumele demonstrative trebuie tratat articolul adjectival sau determinativ foarte apropiat ca formă și înțeles de cel dintâi: ăl mai mare (I, 120), somnul ăl bun (I, 53), ăl mai voinic (I, 139), fata a mai micșoară (II, 223), piedică a mai grea (VI, 113), ăi mai dintâi (I, 120), etc.

Așa cum am menționat anterior o altă parte de vorbire care oferă un bogat material pentru discuție este verbul.

Aspectul regional al verbelor la perfectul simplu: dedei (II, 351), stete (I, 31), la imperfect: dedeam (IV, 183), steteam (I, 40), la mai mult ca perfect: dedese (III, 156) este aproape exclusiv înregistrat în planul personajelor. Aceste variante sunt vechi pentru ca să le întâlnim în limba primelor monumente literare, dar sunt și regionale întrucât mai trăiesc și azi în unele graiuri.

Multe dintre personajele lui Caragiale, mai ales cele comice, folosesc la persoana întâi singular, indicativ, prezent forma nesufixată voi î.l.d. voiesc sau vreau : Eu voi să trăiesc, d- aia m-am măritat (Acrivița, II, 226) , Nu voiu să mă compomentez (Mița, VI, 181), Voi să văz farfuriile (Lefter, I, 151), Da... voi progresu și nimic alt decât progresu (Cațavencu, VI, 141), etc.

Desinența analogică – ră adăugată ironic verbelor la perfectul compus este în același timp muntenească și semicultă: Am aflat de la nepotul meu Tudorache că te-a înaintatără. Foarte bine a făcutără. Amploaiat ca dumneata de deștept și de treabă n-a mai avutără ei. Să-ți spui drept că ne-am bucuratără și eu și soră-mea... (II, 109-110).

Mai semnală marea frecvență a viitorului muntenesc format din o invariabil plus conjunctivul prezent al verbului de conjugat: o să șază (I, 568), o să ne topim (I, 383), o să te caiești (II, 7), o să puie (II, 227), o să le meargă (IV, 307), o să fie (VI, 129), or să-i pună (I, 167), or să-l vâre (II, 323), etc.

Dintre particularitățile moldovenești ce apar morfologic de remarcat sunt: subjonctivul prezent al verbului a da: să deie (I, 58), perfectul compus vechi și regional: ți s-o părut (I, 57), o pus (I, 58), s-o oprit (I, 66), mai mult ca perfectul perifrastic: a fost tocmit .

Între elementele ardelenești apar forme ale unor pronume demonstrative: estea (I, 96) și eilalți (I, 94), forma ardelenească a verbului a merge este a mere mere: mere (I, 103), merem (I, 101), mereți (I, 109), etc., sunt preferate formele verbale ne sufixate: se-nvârke (I, 97), lucră (I, 89), etc., sunt folosite variantele regionale ale verbului a mânca :să mînce (I, 196), mâncă-l (I, 101), etc., perfectul compus vechi și regional format la persoana a treia singular cu o , iar la plural cu or + participiu: o purces (I, 90), or mâncat (I, 103), etc., subjonctivul prezent al verbelor neregulate a lua și a sta: să iee (I, 97), să stee (I, 96), formele scurte ale unor participii ca vint (=venit, I, 102) și văzt (=văzut, I, 102).

Majoritatea diferențelor față de norma limbii literare se înregistrează la nivel morfologic, în planul personajelor. Acestea reprezintă, de obicei, derogări în sensul regionalismului sau al unor particularități de limbă vorbită și apar întotdeauna la Caragiale cu o funcție stilistică.

În domeniul lexicului, sau al vocabularului, este de remarcat o serie de termeni care pe vremea lui Caragiale circulau mai ales prin Muntenia. Cei mai mulți dintre ei s-au menținut în limbă, continuând să fie folosiți cu precădere tot în această provincie și în regiunile apropiate ei.

Putem delimita la Caragiale lexicul în trei nivele, în funcție de elementele ce le compun:

• elemente regionale
• fondul lexical vechi alcătuit din: termeni turcești și termeni neogrecești
• neologismul

Elementele regionale

Din exemplele următoare se poate observa că termenii regionali sunt inegal repartizați pe întinsul operei lui Caragiale și că se întâlnesc, fie în vorbirea eroilor, fie în limba scriitorului.

Personaje: acuș (VI, 264), acușica (I,160), acilea (II, 249), d-abușele (VI, 47), favuride (VI, 18) patacă (II, 81), piciu (II, 264).

Scriitor: bonjoci (VI, 264), testemel (I, 176), zăbravnic (stofă de mătase sau lână, I, 308), tărbacă (datină barbară în Muntenia prin care se chinuiesc câinii în prima luni după lăsarea secului), apare în locuțiunea a da garda-n tăbarcă (III, 163). Tot la vocabular trece și forma vlăjari ( sg. vlăjari) în loc de vlăjgani: Aici, hop! Și comisar! Măiculiță, ce vlăjari! ( Sfânt Ion – baladă haiducească, IV, 313). Această rostire îi era scriitorului familiară din moment ce revine și în proză unde necesitățile de versificație nu aveau cum s-o impună: Dar n- apucă să facă trei pași și dau piept cu doi vlăjari...

Termeni turcești

În limba lui Caragiale apare și un număr însemnat de cuvinte de origine turcă. E logic faptul că influența turcă s-a manifestat lingvistic în acea parte a teritoriului daco-român ce a avut un mai mare contact cu puterea otomanilor. Dată fiind circulația turcismelor în acel teritoriu, este de presupus că scriitorul le-a împrumutat din vorbirea oamenilor contemporani cu el. Exemple:

• Cicmigea (I, 175) < tc. Čekmeğe = sertarul de la tejghea sau cutia în care negustorul ține banii încasați
• cimber < tc. Čenber= testemel sau maramă
• Peșchir (II, 269) < tc. Peschir
• saṣiu (II, 301) < tc. Šašy
• Zevzek (II, 217) <tc. Zevzek (=neghiob, nătărău).

În anumite împrejurări termenii turcești servesc concomitent la localizarea și datarea acțiunii. De exemplu, în povestirile Kir Ianulea ,Calul dracului și Cănuță om sucit, personajele se transformă în simpli pământeni. Exemple:

• Chesat (II, 231) <tc. Kesat (kesad)=criză de afaceri
• Laf – pl. lafuri (II, 218)<tc. Laf =taifas, palavre
• ciantiriu (II, 234) < tc. čadyry =verde ca paiul grâului

Alți termeni de origine turcă pe care întâlnim în textul lui Caragiale și care circulau în veacul trecut prin Muntenia sunt următorii:

• becher (VI, 153) <tc. Becâr= holtei burlac
• Tibișir (VI, 178) <tc. tebešir
• veresie (VI, 3) < tc. veresye =credit datorie.

Alte turcisme folosite în mod frecvent în opera lui Caragiale au zugrăvit în mod realist o epocă de tranziție.

Termeni neogrecești

Apilpisit, cabulipsi, dichis, a exoflisi, ipitropie, pramatie, procopsi, etc.

Datorită dublei lor puncției arhaismele sau cuvintele din fondul vechi nu sunt limitate la nivelele orientale, ci apari și în comediile sau schițele plasate în epoca modernă. Arhaismele și cuvintele vechi apar de exemplu în număr mare în limbajul lui jupân Dumitrache.

Prin urmare, Caragiale înregistrează unul dintre momentele cele mai importante în evoluția limbii literare: momentul când în secolul al XX-lea se mai păstra în fundul pasiv al limbii vocabularul epocii fanariote, reprezentat în mare măsură prin turcisme și grecisme.

Neologismul prezintă interes în acest moment al evoluției limbii literare doar în măsura în care este utilizat cu funcție stilistică.

Un procedeu foarte frecvent este la Caragiale deformarea sau adaptarea neologismului, fără ca aspectul său să poată fi explicat printr-o relație semantică. Exemple:

• e neaccentuate substituie și un neologisme prin i: bulivar, dipotat, dicorație.
• o prin u: amurezat, avucat
• x prin s și z: isplic, ezirciț
• v prin b: bagabont, bampir
• t prin d: bagatel, favuride, etc.

Multe dintre deformările neologice constituie de fapt, hiperurbanisme. Aici se înscriu: devorța, belet, teribel în care se explică prin reacția la pronunțarea lui e neaccentuat la i, înlocuirea lui u prin o: coraj, foncție.

Ultimul nivel al limbii despre care vorbim este cel sintactic.

De regulă, acest sector al limbii oferă unui scriitor posibilități numeroase de îmbogățire a expresiei artistice și ne poate clarifica mai bine și asupra potențialului și unicității lui creatoare. Faptele sintactice strict regionale sunt puține în operele scriitorilor și dacă există sunt mai greu de identificat.

Dacă în planul autorului sau în articolele politice și literare Caragiale, căci la el ne referim, își construiește fraza În egală măsură prin coordonare și subcoordonare, planul personajelor se caracterizează - și în sintaxă - prin interferența unor variate tehnici ale stilului vorbit cum numește Tudor Vianu aceste interferențe stilistice. Un alt fapt de limbă ce caracterizează în special graiul muntenesc și ce apare în limba personajelor lui Caragiale este lipsa acordului dintre auxiliar și subiect la perfectul compus persoana a șasea: lumea s-a grăbit și a rămas foarte multe imobile goale (Mitică Pisculescu, Proces-verbal), A ostenit caii (Mitică, I, 317), dar când să-ți văz justamente adresa mi-a tăiat drumul niște câini (Rică Venturiano, VI, 35), nu mi-a sosit încă oamenii (Pristanda, VI, 145), a mai pățit-o și alții (Agamiță Dandanache, VI, 153), eu n-am amăgit nicio femeie, ele m-a amăgit pe mine (Crăcănel, VI, 217). Ș.a.

Procedeul amintit face parte din numeroasele mijloace lingvistice prin care marele scriitor a reușit să pună în lumină incultura eroilor pe care i-a ridiculizat.

Concluzie

Din cercetarea întreprinsă rezultă că în limba operei lui Caragiale există un număr mare de elemente care reprezintă un deosebit interes pentru istoria limbii literare. Cele mai multe dintre acestea aparțin, după cum este și firesc, graiului muntenesc pe care îl vorbea scriitorul. Stilul operelor literare se apropie mult de limba conversației.

Studiul normelor limbii literare înscrierile lui Caragiale în cele patru nivele ale limbii ne-a dat posibilitatea de a verifica marele talent al scriitorului, spirit subtilul de observație, atitudinea progresistă în problemele limbii și, în general neîntrecuta lui artă de a-și individualiza personajele cu ajutorul cuvântului.

Așadar, Caragiale trebuie considerat nu numai un geniu clasic și realist care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, dar și în un geniu dialectician capabil să se exprime cu egală strălucire în toate momentele sale, în teatru și în proză, în schițe, în publicistica de partid sau în literatura epistolară.

 

Izvoare:

1. Caragiale, I., L., Opere, Ediție îngrijită de Paul Zarifopol (I-III) ṣi Șerban Cioculescu (IV-VI), Nuvele ṣi schite, Ed. Cultura Națională, Bucureṣti, 1931, vol. I- III.
2. Reminescențe ṣi notițe critice, Ed. Cultura Națională, Bucureṣti, 1932, vol. al IV-lea.
3. Notițe critice, literare ṣi versuri, Fundația pentru literatură ṣi artă, Bucureṣti, 1938, vol. al V-lea.
4. Articole politice ṣi cronici dramatice, Fundația pentru literatură ṣi artă, Bucureṣti, 1938, vol. al VI-lea.
5. Teatrul, Fundația pentru literatura ṣi artă, Bucureăti, 1939, vol a VII-lea, Corespondența, 1942.

Bibliografie:

Academia Republicii Populare, Institutul lingvistic, Contribuții la Istoria limbii române literare în secolul al XX-lea, vol II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureṣti, 1958.
Teodor Hristea, Elemente regionale în limba operei lui Caragiale în Contribuții la istoria limbii literare în secolul a XIX-lea, vol II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureṣti, 1958.
Tudor Vianu, Aspecte ale limbii si stilului lui I.L. Caragiale în Studii de stilistică, EDP, Bucureṣti, 1968