Camil Petrescu: descendențe spirituale

Camil Petrescu este autorul unei opere originale. Și totuși, opțiuni personale exprimate de scriitorul însuși ori similitudinile pe care exegeții le-au remarcat între creația sa și cea a altor autori români sau străini, permit stabilirea unor conexiuni de înrudire spirituală.

Ideea cea mai vehiculată și, în același timp, cea mai controversată, îl plasează pe Camil Petrescu în filiație proustiană. Situația este, evident, favorizată de admirația pe care scriitorul francez i-a insuflat-o romancierului nostru, care a mers până acolo încât Camil Petrescu a preluat de la Marcel Proust chiar și vestitul obicei al corectării romanului în șpalturi.

Despre caracterul proustian al romanelor sale s-a scris un număr semnificativ de pagini. Unii l-au contestat, alții l-au identificat cel puțin parțial, iar într-un caz, romancierului i s-a reproșat lectura ineficientă a operei scriitorului francez. Este vorba despre celebrele cronici semnate de Eugen Ionescu, în care tânărul critic nonconformist, animat de sentimentul că efectuează „un act necesar de higienă literară”, nu se sfiește să declare Patul lui Procust „cea mai proastă carte apărută de zece ani încoace”, „o carte slabă”, bazându-și afirmațiile pe o argumentare care urmărește să evidențieze greșita înțelegere a operei scriitorului francez de către autorul român. Eroarea lui Eugen Ionescu este, însă, faptul că îl consideră pe Camil Petrescu un simplu imitator al operei proustiene, un autor care a receptat și a aplicat greșit o lecție prea dificilă pentru el. Ovidiu Ghidirmic aduce în discuție interpretarea autorului eseurilor din Nu și conchide în favoarea romancierului ultragiat: „Nu poți demonstra valoarea sau lipsa de valoare a unui scriitor dacă afirmi că este proustian sau neproustian, că nu l-a înțeles bine pe Proust. Astfel de false probleme nu au niciun rost când abordăm literatura din punct de vedere axiologic. Un scriitor e mare […] atunci când aduce o viziune personală asupra vieții, când ne încântă prin arta paginilor sale”.

Printre aspectele de sorginte proustiană regăsite în romanele lui Camil Peterescu se numără: plasarea în centrul narațiunii a eului, narator necreditabil; minuția, exactitatea analizei psihologice, încercarea de a reconstitui fluxul gândirii, apelul la monolog, digresiunile filosofice, unele particularități de construcție a frazei, tehnica perspectivistă, potrivit căreia „eroii din prim-plan sunt observați nu din toate părțile dintr-odată, ci din perspective adecvate locului și momentului”; proustiene sunt și „metoda întreruperii cursului actual al narațiunii, prin întoarceri în trecut, determinate de desfășurările imprevizibile ale memoriei”, respectiv analiza geloziei.

În ceea ce privește prolixitatea proustiană, aceasta nu se regăsește și în opera scriitorului român. Nesfârșitele „paranteze”, care amenințau sa extindă narațiunea halucinant, nu există decât la nivel declarativ. Acest aspect îl semnalează Aurel Petrescu: „Abandonând logica severă a raportului «existență-conștiință», scriitorul francez divaga ca într-un univers oniric. La cel român, reveria și visul sunt aproape absente. Trezia și luciditatea lui Camil Petrescu sunt la antipodul subiectivismului care-l caracterizează pe Proust.”

Printre exegeții care se angajează să demonstreze neconcordanța cu metoda proustiană a operei lui Camil Petrescu se numără și Alexandru George. Criticul face referire la faptul că romanul scriitorului francez este lipsit de subiect, acesta închegându-se din analize ale sufletului uman, în timp ce în Ultima noapte... ori în Patul lui Procust, subiectul este ușor recognoscibil: iubirea. Romanul proustian, disparat, lipsit de unitate, este înlocuit de o construcție atent elaborată și urmărind cu rigurozitate o temă literară. Apoi, criticul amintit identifică o particularitate a scrisului camilpetrescian – „o incordare esențialmente dramatică” – pe care o consideră prin excelență antiproustiană.

Insuficient reflectat în romanul camilpetrescian este principiul „fluxului amintirilor”, care, așa cum am semnalat anterior, se regăsește la nivel declarativ, de intenție, însă nu este fidel aplicat în creația romanescă, ce rămâne o construcție riguros organizată, valorificând rezultatele memoriei voluntare.

Un alt aspect semnalat de critici drept neconform metodei proustiene este atenția acordată mediului social. Ambele romane surprind intelectuali care experimentează drama neputinței de a se integra societății burgheze meschine, în care sunt nevoiți să trăiască. Scriitorul denunță oportunismul celor care compun această clasă socială, lașitatea și corupția, demagogia și perfidia politicienilor, parvenitismul, imoralitatea femeilor și a bărbaților deopotrivă, care se angajează în relații bazate pe interes material și caracterizate prin falsitatea sentimentelor. Demersul refacerii imaginarului social al epocii se subsumează unei atitudini definitorii a spiritului scriitorului, aceea polemică. Romancierul face din intelectual o „specie” umană rară, amenințată cu extincția de o majoritate cotropitoare prin forța răului pe care îl propagă. Concluzia lui Aurel Petrescu: „Deși romane de «analiză», Ultima noapte... și Patul lui Procust sunt, deopotrivă, romane obiective, în substanța lor cu un proeminent relief al «creației», și ca atare la antipodul romanelor lui Proust. Mijloacele artistice rămân sub semnul esteticii acestuia, dar, pentru că adesea cele mai multe pun în lumină un conținut cu totul diferit, ele devin niște unelte care sprijină «observația» scriitorului în contact cu realitatea obiectivă”.

Ceea ce evidențiază criticul mai sus citat este faptul că romanele camilpetresciene realizează fuziunea perfectă între metoda proustiană și cea balzaciană, între „analiză” și „creație”. Refacerea imaginarului social al epocii din timpul Primului Război Mondial și din anii care i-au urmat acestuia, conturarea unor tipologii specifice – avarul, arivistul – și tehnica descriptivă sunt elemente care amintesc de scriitura balzaciană.

O a treia influență detectabilă în romanele scriitorului român este cea stendhaliană. A semnalat-o G. Călinescu, a evidențiat-o și Perpessicius în aceeași epocă a publicării romanelor. Înrudirea cu Stendhal se realizează prin invazia treptată a geloziei, magistral analizată, prin „trăirea și investigarea pe viu a pornirilor sufletești” (Sanda Radian), prin perspectiva antieroică asupra războiului și anticalofilism – „stilul nud, lipsit de podoabe, urmărind înregistrarea precisă a faptelor, în afara preocupării de «efect literar»” (Ion Sîrbu). Ne vom opri, în rândurile ce urmează, la viziunea autorului asupra războiului.

Mare emoție în lumea prozatorilor de război este titlul unui articol publicat de Camil Petrescu în revista Omul liber, pe 16 februarie 1930, inclus ulterior în volumul Teze și antiteze. Articolul are o importanță capitală pentru definirea viziunii scriitorului asupra războiului, dar mai ales asupra literaturii care îl reflectă. În cadrul textului, Camil Petrescu se referă la volumul scriitorului francez Norton Cru, Témoins de la grande guerre, în care autorul din Canada analizează condițiile documentare ale cărților care abordează tema războiului. Potrivit scriitorului român, concluzia lui Norton Cru este că „toată literatura de război eroică și efervescentă ca sifonul e falsă. Fals e cântecul patriotic, false înaintările cu trompeți și cu «tobe» ca la «nuntă». La atac nu se pornea cu discursuri, soldații nu chiuiau de bucurie când primeau ordin de luptă. Literatura apologetică e o mistificare. […] Tot atât de falsă ca literatura apologetică e și cea denunțătoare”. Prin literatură „denunțătoare”, scriitorul înțelege ansamblul scrierilor dedicate războiului care îi exagerează proporțiile exterioare, de ordin statistic: „Orgiile de sânge și foc sunt de domeniul fanteziei, munții de cadavre n-au existat, tranșeea faimoasă a baionetelor de la Verdun n-a existat. Nu curg râuri de sânge la război, nu sunt atacuri de baionetă”.

Apariția cărții lui Norton Cru devine pentru Camil Petrescu un prilej de a-și expune direct concepția asupra războiului, după ce, în versurile din Ciclul morții și în primul său roman, o exprimase indirect. Viziunea scriitorului se rezumă la următoarea idee: „De alt soi a fost drama războiului, decât de măcel colectiv. A fost drama personalității, nu a «grupei anonime», nu «cataclism anonim»”. Analizând perspectiva lui Camil Petrescu, Ovidiu Ghidirmic constată: „Nu molestarea, tortura fizică, dau caracterul dramatic al războiului, ci presiunea inimaginabilă la care este supus eul individual în condițiile psihologice ale războiului”.

De altfel, scriitorul se integrează curentului format din cei care susțineau valoarea exclusivă a scrierilor despre Primul Război Mondial semnate de chiar foștii combatanți, în spiritul autenticității. În conformitate cu această convingere, Cartea a II-a a Ultimei nopți... redă experiența războiului ca experiență de cunoaștere. Viața interioară a combatantului trece în prim-plan, iar participarea la conflagrația mondială devine un pretext pentru sondarea trăirilor prilejuite de confruntarea cu moartea: „Faptul brutal, trăirea violenței, la Camil Petrescu, stârnește un demon inchizitorial analitic.”

Viziunea asupra războiului îl situează pe Camil Petrescu în filiație stendhaliană. Intenția scriitorului este de a deconspira absurdul conținut de acest fenomen, de a-i reliefa erorile, tragismul, de a demasca minciunile propagandei oficiale. Lipsa de eroism a soldaților, dominanța hazardului, teama de moarte, nevoia de certitudini privind propriul destin, groaza de a petrece încă o noapte în frig, care devine mai mare decât frica de a muri, oroarea de întuneric, confruntarea cu probleme fiziologice, ordinele contradictorii, strategia greșită, nepregătirea armatei române – toate acestea sunt denunțate de Camil Petrescu în partea dedicată războiului. Această mare temă a literaturii universale este supusă unui proces de necruțătoare demitizare, scriitorul, fost combatant, reflectând adevărata față a fenomenului. Demersul se integrează atitudinii polemice a scriitorului ce refuză clișeele unei literaturi false, senzaționale și propune o perspectivă conformă literaturii autenticității.

Concluzia firească ce decurge din analiza operei camilpetresciene din punctul de vedere al raporturilor pe care aceasta le stabilește cu literatura străină, este faptul că autorul, profund original, nu ar fi putut imita pe nimeni în mod conștient. Scrierile sale se înrudesc cu cele ale unor iluștri antecesori, dar Camil Petrescu nu este un epigon, ci un artist cu mijloace proprii, în a cărui creație se regăsesc, inconștient, elemente ale artei narative a altor autori, care se contopesc perfect într-o creație unitară, ce poartă marca personală a scriitorului.

 

Bibliografie:

Balotă, Nicolae, De la «Ion» la «Ioanide», Eminescu, București, 1974.
Ciopraga, Constantin, Portrete și reflecții literare, Editura pentru literatură, București, 1967.
Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul lucidității, Scrisul românesc, Craiova, 1975.
Ionescu, Eugen, Nu, Humanitas, București, 1991.
Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, Editura pentru literatură, București, 1972.
Petrescu, Camil, Teze și antiteze, 100+1 Gramar și Fundația culturală Camil Petrescu, București, 2002.
Radian, Sanda, Prefață la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Albatros, București, 1982.
Sîrbu, Ion, Camil Petrescu, Junimea, Iași, 1973.