Romancier remarcabil, dramaturg de geniu, eseist strălucit, poet și gânditor de mare profunzime, Camil Petrescu ocupă în literatura română din prima jumătate a secolului XX unul din cele mai importante locuri datorită, în primul rând, notei de elevație intelectuală pe care a imprimat-o scrisului său. Camil Petrescu a realizat o operă literară și teoretică de valoare incontestabilă, fără de care nu ne-am putea imagina forma culturii noastre moderne. Analist și el, Camil Petrescu e un scriitor cu gustul filozofiei, o natură de artist lucid, înclinat să își teoretizeze convingerile sale. Puține personalități ale literaturii noastre pot fi comparabile cu aceea a lui Camil Petrescu sub aspectul unității operei, profunzimii ei și a identității între produsul literar și creatorul lui. Autor deopotrivă atras de speculația abstractă, ca și de investigarea în adâncime a vieții concrete, el reactualizează în cadrul literaturii spiritul pur, însetat de esențe.
Opera lui Camil Petrescu, oricât de variată ar părea, prezintă o excepțională unitate sub trei aspecte: al problematicii, al spiritului polemic în care e scrisă și al facturii artistice.
Aflat, în vremea începuturilor sale, la confluența a două epoci istorice, când realismul tradițional al secolului al XIX-lea făcea loc orientărilor subiectiviste din filozofia și arta timpurilor mai noi, dramaturgul și romancierul Camil Petrescu păstrează o linie de echilibru între tendințele care subordonează creația activității introspective și cele care o asimilează unui proces de cunoaștere obiectiv.
În acea perioadă, între cele Două Războaie Mondiale, romanul românesc se modernizează, căpătând ca trăsătură fundamentală distribuirea – în proporții aproape egale – a atenției față de fenomenul de viață subiectiv și obiectiv.
Camil Petrescu este tipul de scriitor pentru care viața reprezintă un permanent motiv de reflecție și trăire puternică, experiențele sale, de o mare diversitate, fiind mereu trecute prin filtrul unei conștiințe fascinate de valori absolute. În ceea ce privește specificul artei romancierului, el este definit, de obicei, prin raportare la două nume celebre ale literaturii universale: Stendhal și Proust. Camil Petrescu și-a pus întreaga operă sub semnul autenticității, autenticitatea sub semnul trăirilor afective, trăirea sub semnul conștiinței lucide. Modernitatea operei sale constă în practicarea celor mai noi descoperiri ale tehnicii literare, subordonate, fără excepție, transcrierii unor stări de conștiință, aflate într-o continuă încercare de explicare a interiorității afective și a lumii exterioare cu care intră în contact. Modern, dar nu modernist, Camil Petrescu este în literatura noastră cel mai important reprezentant al prozei subiective. Camil Petrescu este scriitorul care a transformat profund romanul românesc, în sensul depășirii tradiționalismului și al sincronizării sale cu problematica, frământările și sensibilitatea epocii moderne.
Autorul Tezelor și antitezelor în celebrul său eseu Noua structură și opera lui Marcel Proust a definit tehnica romanului modern și a făcut o precizare între elementele vetuste din literatură și factorii inovatori ce trebuiau stimulați. Autorul romanului Patul lui Procust ia ca model tehnica romanului proustian A la recherche du temps perdu făcând la începutul eseului său precizarea: „Se poate spune că de aproape un veac încoace nici un scriitor nu a tulburat mai adânc conștiința literară a lumii, și mai ales nu a concentrat asupra lui, în așa măsură, intelectualitatea contemporană, decât Marcel Proust”1. Camil Petrescu este primul nostru prozator care adoptă metoda de lucru a lui Marcel Proust. Aceasta tehnică nouă de a nara nu numai că a aplicat-o dar a ținut să o și teoretizeze din necesitatea unei schimbări radicale de optică a romanului modern. Fidel esteticii proustiene Camil Petrescu își construiește și el romanele sale cu o singura perspectivă.
Sub puterea exemplului lui Proust, Camil Petrescu a făcut din roman expunerea numai a ceea ce cu adevărat i-a trecut prin conștiință. Tot de la Proust a deprins metoda întreruperii cursului actual al narațiunii, prin întoarceri în trecut determinate de desfășurările imprevizibile ale memoriei. În ceea ce privește apropierea de Stendhal, Camil Petrescu adoptă același stil nud, lipsit de podoabe, urmărind înregistrarea precisă a faptelor, în afara preocupărilor de efect literar. Pronunțându-se, așadar, împotriva stilului așa-zis frumos, Camil Petrescu afirma în paginile romanului Patul lui Procust: „stilul frumos e opus artei”2. În paginile romanelor sale autorul se remarcă prin capacitatea de a urmări viața sufletească în complexitatea și contradicțiile ei, în acest scop dând un puternic impuls literaturii de analiză pe teme contemporane. Realismul operei ține de interesul arătat faptelor, pe baza observației profunde a vieții, după cum însuși autorul mărturisea: „Fiecare contează in literatură prin viața pe care a trăit-o și pe care a reușit să o valorifice artistic. Sinceritatea și autenticitatea sunt pentru scriitor trăsăturile supreme ale artei”3.
Camil Petrescu este cel care teoretizează romanul modern, în care naratorul se identifică cu unul din personaje, în care eul se află în centrul operei, și îl respinge pe cel tradițional în care naratorul este omniprezent și omniscient. Ceea ce dă unitate operei sale este aspirația spre autenticitate. Această tendință conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului și o succesiune neîntreruptă „de momente autentice de simțire în roman”4. Actul de creație constituie pentru autor un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție. În romanul lui Camil Petrescu, evenimentele par scuturate de semnificație și astfel, egalizate.
O anumită estetică a romanului camilpetrescian poate fi schițată pe baza a două principii fundamentale: renunțarea la ierarhia de semnificație a evenimentelor sau, în orice caz, reducerea ei drastică, și cultivarea în consecință a evenimentului comun, banal, cotidian. Noțiunea cheie în poetica romanului camilpetrescian este autenticitatea, autorul operând cu cel puțin două accepții diferite ale acesteia: autenticitatea e fie un mod de a trăi, fie un mod de a cunoaște. Camil Petrescu este probabil cel dintâi la noi care a simțit nevoia să coboare în romanele sale viața de pe scenă în stradă, atât în sensul introducerii în limbajul eroilor a banalităților cotidiene, cât și în acela al renunțării la emfaza care marca totdeauna, în romanul clasic, vorbirea și gesturile personajelor. Scrisul încâlcit, urmărind conturul unei gândiri reflexive peste limitele obișnuite, nepăsarea la ideea comunicării cu publicul, lipsa de metodă în însăilarea acțiunii, dezechilibrul între narațiune și comentariul fastidios și amplu sunt de asemenea caracteristici ale romanului modern pe care scriitorul român le opune romanului tip clasic.
Tensiunea și dinamismul operei sale își lasă amprenta asupra caracterului general al acesteia însă nu afectează relația intern-extern sau acțiune-cititor, fondul general fiind deosebit de vast și sugestiv din toate punctele de vedere. Elementele sau particularitățile stilului camilpetrescian se concretizează prin diverse structuri și tehnici narative de expunere precum caracterul simetric, proporționat al operelor sale, viziunea introspectivă și memoria involuntară atribuite personajelor, elemente ce se regăsesc în operele lui Proust, diverse polemici, ideologii existențiale, curente ideologice specifice anumitor perioade de activitate ale scriitorului, folosirea dubitativelor, a numeroaselor presupuneri, diverse conjuncturi etc., ce au drept scop relevarea unui cadru existențial redat așa cum este văzut de către scriitor, apropiindu-se foarte mult, într-o maniera originală și autentică, de viziunea universală.
În concluzie, Camil Petrescu a fost nu numai un reformator al romanului românesc ci și un creator de stiluri, realizând acele romane în care trăirile personajelor sale sunt mult mai importante decât acțiunea în sine. Importantă nu este acțiunea faptelor narate ci stările interioare prin care trec personajele, gândurile sau sentimentele pe care aceștia le au. Autorul este cel dintâi care acordă o importanță deosebită unor evenimente considerate până atunci fără prea mare însemnătate. Camil Petrescu este acela care introduce în romanul românesc autenticitatea și introspecția, realizând acele personaje interesate doar de viața lor interioară.
Bibliografie:
- Camil Petrescu, Teze și antiteze, Ediție îngrijită de Florica Ichim, Editura 100+1 Gramar, București, 2002, p. 45.
- Idem, Patul lui Procust, Editura 100+1 Gramar, București, 2000, p. 8.
- Idem, Teze și antiteze, 83.
- Ibidem, 37.
Publicat de:
Stoica Petruța-Simona
Profesor lb. și lit. română, la Școala Gimnazială „Ion Pillat”, Pitești.