Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Tendința crescândă de integrare școlară în școlile de masă a copiilor cu cerințe educative speciale este bine-cunoscută atât în cadrul Uniuni Europene, cât și în România. Complexitatea manifestărilor determinate de realitatea dintre normalitate și integrare a dus la interpretări, amânări, experimente, tatonări, reușite și eșecuri în acțiunea de integrare a copiilor cu CES în școala de masă.
Educația se referă în esență la integrarea copiilor cu CES în structurile învățământului de masă care poate oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase a acestor copii și o echilibrare a personalității acestora.
Incluziunea nu este numai o sarcină pentru profesori, deși foarte mult depinde de atitudinea profesorului față de copilul cu nevoi speciale și de evaluarea, care se face în vederea adaptării curriculare, incluziunea copiilor cu nevoi speciale necesită schimbări la diferite nivele ale învățământului. În literatura de specialitate, care tratează procesul incluziunii, se pot găsi numeroase sugestii legate de predare și practică la clasă, de organizarea școlilor și de un sistem de factori, de implementarea cărora depinde buna desfășurare a educației incluzive.
S.J. Pijl și C.J.W. Meyer ,după cum afirmă Doru Vlad Popovici „...descriu următorii factori, nu înainte de a vorbi despre cadrul în care aceștia se dezvoltă, se consideră că educația incluzivă depinde de ceea ce fac profesorii în clasă, de modul în care școala își organizează educația și de un număr mare de factori exteriori școlii’’(Doru Vlad Popovici, 1999).
Preșcolaritatea, sau a doua copilărie cum o numesc psihologii, reprezintă o etapă fascinantă și complexă în evoluția copilului, mereu surprinzătoare, marcată de schimbări cantitative și calitative în plan fizic, cognitiv, socioafectiv și comportamental. Deși familia rămâne un factor important în această etapă, grădinița asigură cadrul formal necesar dezvoltării psihice a copilului în contextul unor activități coerente, planificate și sistematice.
Educația integrată se referă la faptul că toți copiii trebuie să învețe împreună în medii cât mai aproape de contextul normal al vieții și nu în medii diferite. Toți copiii trebuie integrați într-un program adecvat de educație. Orice copil are o serie de particularități, caracteristici care se referă la modul, stilul, ritmul și specificul învățării sale. În același timp o serie de copii au particularități ce îndreptățesc un sprijin suplimentar, activități specifice pentru realizarea sarcinilor de învățare; este vorba de cerințe speciale, diferite de ale majorității copiilor și care determină măsuri specifice.
Legătura dintre artă și sănătatea mentală a fost recunoscută științific spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Cartea lui Prinzhorn, Artistry of the Mentally III (Arta bolnavilor psihic), publicată în 1922, conținând fotografii ale unor produse artistice uimitoare, realizate de adulți ce sufereau de diverse afecțiuni psihice, a stârnit interesul în ceea ce privește capacitatea anumitor pacienți de a se exprima prin intermediul artei. S-a putut constata că arta nu ajută doar la o mai bună stabilire a diagnosticului, ci contribuie efectiv la reabilitarea bolnavilor.
Despre terapia prin artă se știe însă din timpuri străvechi, prin intermediul operelor filosofilor antici: Aristotel, Platon, Pitagora, Socrate. În Egipt, India, Grecia, China s-au întreprins tentative de studiere a culorilor în diagnosticarea afecțiunilor și a transformării stărilor psihologice prin intermediul cântecului.
În accepția lui obișnuită, cuvântul „joc” desemnează o activitate ludică propriu-zisă, fizică sau mentală, spontană și urmărită prin ea însăși, fără utilitate imediată, generatoare de distracție, de plăcere și de reconfortare. Ca una dintre cele mai caracteristice activități ale copilului, jocul, în varietatea formelor lui (sub aspectul conținutului și al evoluției) este tot mai mult valorificat din punct de vedere pedagogic, în intenția de a imprima un caracter mai atrăgător activităților școlare în care acesta tinde să fie integrat.
În cadrul procesului de învățământ, jocul este conceput ca mijloc de instruire și educare a copiilor și ca procedeu didactic de realizare a obiectivelor operaționale specifice anumitor conținuturi.
Jocul ca mijloc de instruire și educare este jocul didactic, care reprezintă forma ideală de rezolvare a problemelor de învățare și de instruire, adecvată, școlarului cu CES datorită caracteristicilor psihocognitive specifice. Pentru învățământul special, jocul didactic este o specie de joc care îmbină armonios elementul instructiv și educativ cu elementul distractiv, este un tip de activitate prin care învățătorul/ profesorul consolidează, precizează și verifică cunoștințele predate elevilor, le îmbogățește sfera de cunoștință, consolidează abilitățile de lucru în echipă, formează și consolidează abilități diverse.