Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
„Să fii atent în clasă!” este îndemnul cu care orice părinte își trimite copilul la școală. Profesorii își încep orele cu momente de captarea atenției și le amintesc în mod frecvent copiilor că trebuie sa fie atenți la explicații sau activități. Atenția este o abilitate ce se dezvoltă în timp. Școlarul mic (6 - 8 ani) se poate concentra 25 - 30 de minute, acest interval de timp crescând cu vârsta. Atenția este influențată de factori precum starea de sănătate fizică și mentală a copilului, echilibrul său emoțional, climatul școlar și familial, etc.
Deși capacitatea de concentrare a atenției variază în funcție de factorii menționați, există copii care par a fi în mod constant cu gândul „în altă parte”. Problema acestor copii nu este lipsa capacității de concentrare, ci lipsa capacității de selecție și prioritizare a stimulilor. De fapt, ei acordă prea multă atenție mai multor lucruri simultan, de exemplu mișcările colegului de bancă, zgomotul de afară, etc. Pentru ei toți stimulii sunt la fel de importanți, prin urmare atenția lor se împarte egal în toate direcțiile.
Tendința crescândă de integrare școlară în școlile de masă a copiilor cu cerințe educative speciale este bine-cunoscută atât în cadrul Uniuni Europene, cât și în România. Complexitatea manifestărilor determinate de realitatea dintre normalitate și integrare a dus la interpretări, amânări, experimente, tatonări, reușite și eșecuri în acțiunea de integrare a copiilor cu CES în școala de masă.
Educația se referă în esență la integrarea copiilor cu CES în structurile învățământului de masă care poate oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase a acestor copii și o echilibrare a personalității acestora.
Incluziunea nu este numai o sarcină pentru profesori, deși foarte mult depinde de atitudinea profesorului față de copilul cu nevoi speciale și de evaluarea, care se face în vederea adaptării curriculare, incluziunea copiilor cu nevoi speciale necesită schimbări la diferite nivele ale învățământului. În literatura de specialitate, care tratează procesul incluziunii, se pot găsi numeroase sugestii legate de predare și practică la clasă, de organizarea școlilor și de un sistem de factori, de implementarea cărora depinde buna desfășurare a educației incluzive.
S.J. Pijl și C.J.W. Meyer ,după cum afirmă Doru Vlad Popovici „...descriu următorii factori, nu înainte de a vorbi despre cadrul în care aceștia se dezvoltă, se consideră că educația incluzivă depinde de ceea ce fac profesorii în clasă, de modul în care școala își organizează educația și de un număr mare de factori exteriori școlii’’(Doru Vlad Popovici, 1999).
Preșcolaritatea, sau a doua copilărie cum o numesc psihologii, reprezintă o etapă fascinantă și complexă în evoluția copilului, mereu surprinzătoare, marcată de schimbări cantitative și calitative în plan fizic, cognitiv, socioafectiv și comportamental. Deși familia rămâne un factor important în această etapă, grădinița asigură cadrul formal necesar dezvoltării psihice a copilului în contextul unor activități coerente, planificate și sistematice.
Educația integrată se referă la faptul că toți copiii trebuie să învețe împreună în medii cât mai aproape de contextul normal al vieții și nu în medii diferite. Toți copiii trebuie integrați într-un program adecvat de educație. Orice copil are o serie de particularități, caracteristici care se referă la modul, stilul, ritmul și specificul învățării sale. În același timp o serie de copii au particularități ce îndreptățesc un sprijin suplimentar, activități specifice pentru realizarea sarcinilor de învățare; este vorba de cerințe speciale, diferite de ale majorității copiilor și care determină măsuri specifice.
Legătura dintre artă și sănătatea mentală a fost recunoscută științific spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Cartea lui Prinzhorn, Artistry of the Mentally III (Arta bolnavilor psihic), publicată în 1922, conținând fotografii ale unor produse artistice uimitoare, realizate de adulți ce sufereau de diverse afecțiuni psihice, a stârnit interesul în ceea ce privește capacitatea anumitor pacienți de a se exprima prin intermediul artei. S-a putut constata că arta nu ajută doar la o mai bună stabilire a diagnosticului, ci contribuie efectiv la reabilitarea bolnavilor.
Despre terapia prin artă se știe însă din timpuri străvechi, prin intermediul operelor filosofilor antici: Aristotel, Platon, Pitagora, Socrate. În Egipt, India, Grecia, China s-au întreprins tentative de studiere a culorilor în diagnosticarea afecțiunilor și a transformării stărilor psihologice prin intermediul cântecului.