Comunicarea asertivă în școală

În contextul actual în care lumea are nevoie de comunicare la toate nivelurile, școala valorizează nu numai personalitatea elevilor și competențele lor, ci și calitatea relațiilor interpersonale din grup.

În prezent, în literatura de specialitate se întâlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă și comportament asertiv pentru desemnarea unei comunicări eficiente și, respectiv, a conduitelor optime.

În mod natural, oamenii se comportă și comunică în funcție de cele două reacții primare - de fugă sau de luptă - în mod submisiv sau agresiv, asertivitatea fiind un comportament și un mod de comunicare educat.

După unii autori (Bloom, Coburn si Perlman, 1975), asertivitatea reprezintă punctul de echilibru dintre aceste două extreme - submisiv și agresiv . Bower (2009) consideră că este un punct de vedere greșit și face ca înțelegerea asertivității să fie dificilă. Ea propune următoarea definiție a asertivității – asertivitatea este comportamentul care implică exprimarea propriilor idei și sentimente, inclusiv susținerea propriilor drepturi, într-un mod care permite celuilalt să procedeze la fel” apreciind că acest comportament asertiv este mult mai aproape de cel agresiv, dar se diferențiază de comportamentul agresiv prin faptul că nu încalcă drepturile și libertățile celuilalt.

Așadar, comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu se încalcă nici drepturile personale, nici ale celorlalți, subiectul exprimându-și necesitățile, dorințele, sentimentele și preferințele într-un mod deschis și onest, într-o manieră socialmente adecvată.

În Marele dicționar Larouse (2006) asertivitatea este definită drept „caracteristică a unei persoane care își exprimă cu ușurință punctul de vedere și interesele, fără anxietate și fără să le nege pe cele ale altora”.

Comportamentul asertiv demonstrează respectul față de sine și față de ceilalți, promovează autodezvăluirea, autocontrolul și aprecierea pozitivă a valorii de sine. Într-o comunicare asertivă tensiunea, critica, conflictul etc. sunt constructive, acest tip de comunicare fiind cea mai eficientă modalitate de soluționare a problemelor interpersoanle

Una din primele definiții ale asertivității este cea a lui Smith (1975) care analiza comportamentul asertiv din perspectiva dreptului fundamental al fiecărui individ: „Ai dreptul de a-ți judeca propriul comportament, gânduri și emoții, de a avea responsabilitate pentru inițierea unor comportamente și pentru consecințele lor”. Rakos (1979) a criticat această definiție, bazată numai pe drepturi, pentru lipsa cunoașterii că exprimarea drepturilor prin acțiunea individuală într-un context social determină limitarea responsabilităților și imprimă conceptului de „asertivitate” o notă de narcisism și egoism.

Câteva definiții se axează pe expunerea emoțională ca element cheie. Wolfe (1982) conceptualizează asertivitatea în temeni de „exprimare a oricărei alte emoții decât anxietatea unei persoane”. O definiție complexă este formulată de Rimm și Masters (1979): „comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă și relativ directă a gândurilor și sentimentelor ce sunt social adecvate și în care se ține cont de sentimentele și bunăstarea altor oameni”.

Lange și Jacubowski (1976) susțineau că „asertivitatea implică apărarea drepturilor personale și exprimarea gândurilor, sentimentelor și convingerilor în mod direct, onest și adecvat, fără a viola drepturile altei persoane”. Alte definiții includ și asumarea comportamentului, alături de exprimarea drepturilor și a emoțiilor. De exemplu, Alberti și Emmons (1970) notau următoarele: „Comportamentul preluat de o persoană pentru a acționa în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate, pentru a-și exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi fără a renega drepturile altora este numit comportament asertiv”.

Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care comportamentul asertiv poate fi definit: „abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive și negative; abilitatea de a iniția, continua și termina o conversație generală”.

Galossi și Galossi (1977) au evidențiat nouă categorii de răspunsuri: de a da și a primi complimente, de a face solicitări, a iniția și a menține o conversație, de a-și apăra drepturile, de a refuza cereri, de a-și exprima opiniile personale, nemulțumirile, furia și sentimentele pozitive.

Caracteristicile esențiale ale asertivității sunt surprinse și de John Agada, Kenneth A. Weaver, Prasad Kantamneni și Janice Stalling (1994) în următoarea definiție, ce își are rădăcinile în studii și cercetări anterioare (Bakker, C.B. și Bakker-Rabdau, M.K., 1973, Phelps, S. și Austin, N., 1987): „promovează comportamente pozitive, directe, amabile și orientate spre scop, în timp ce maximizează puterea și eficiența interacțiunilor sociale”. Toate aceste achiziții sunt posibile prin rezolvarea de probleme și rezolvarea conflictelor, prin auto-actualizare și imagine de sine pozitivă.

Lowrence (1997) extinde conceptul de asertivitate la „învățarea abilității de a adapta comportamentul solicitărilor situației interpersonale, astfel încît consecințele pozitive să fie maxime, iar cele negative - minime”.

Asertivitatea a fost introdusă de unii specialiști în terapia comportamentală, fiind preluată apoi și utilizată în relațiile de muncă, în tehnicile comerciale, în învățământ și în pedagogie.

Unele studii științifice au demonstrat marea eficiență a exersării asertivității și impactul favorabil asupra persoanelor în toate domeniile vieții lor. Astfel, mulți autori consideră că această componentă a competenței sociale ar putea face parte din educația de bază, începând cel mai târziu din adolescență. În sprijinul acestei idei vine aprecierea lui Alfred Adler (1991) că aspirația de a te pune în valoare se manifestă încă din primele zile de viață și se constituie ca un puternic factor psihologic ce influențează procesul actualizării de sine. Adler leagă aspirația de a te pune în valoare de manifestarea sentimentului de inferioritate și de insecuritate, considerând-o ca principală modalitate de atingere a superiorității.

Prin studiul biografiilor unor inventatori și convorbirile biografice cu peste 300 de tineri, Marina Caluschi a evidențiat trăirea de către o parte dintre ei a unor adevărate stări de handicap situațional cauzat de lipsa competențelor de a se manifesta și de a se afirma în anumite momente (1996).

Pentru actualizare și afirmare de sine, autoarea propune un program denumit „Arta de a te impune prin creativitate" deoarece a constatat că, în multe situații, oamenii simt inabilitatea de a se afirma, de a-și susține punctul de vedere, de a-și apăra drepturile, de a-și expune nemulțumirile etc.

În acest context, David Fontana (1988) aprecia că, dacă se induce copiilor sentimentul de vinovăție doar pentru faptul că doresc să se afirme, atunci ei rămân cu sentimentul că nu au nici un drept la propriile puncte de vedere sau la propriul spațiu social. Astfel, se poate ajunge la inabilitatea de a susține propriile păreri sau chiar la inabilitatea de a avea o imagine pozitivă despre sine. De aceea, el accentua faptul că toți copiii trebuie să fie îndrumați cum să-și dezvolte afirmarea de sine și cum să decidă când este momentul potrivit de a o manifesta.

Cercetări în domeniu (Cucoș, C., 2014) arată că, atunci când contextul relațional din clasă sau din școală este deschis comunicării interpersonale, schimburilor cu mediul socio-cultural, se creează un climat propice activității de învățare. Dimpotrivă, atunci când mediul școlar este închis promovării schimburilor intra- și inter-grupale cu structurile sociale externe, se diminuează motivația participanților în procesul interacțiunii și relațiilor interpersonale.

Contextul școlar, mai ales cel relațional, are o importanță deosebită în formarea personalității elevilor, în dezvoltarea competențelor sociale ale acestora și în asumarea rol-statusurilor membrilor grupului-clasă cu respectarea drepturilor celorlalți.

Comunicarea asertivă este cea care oferă elevilor mijloace de exprimare autentică a propriilor opinii și concepții, de ascultare și acceptare a partenerului, de exprimare emoțională nuanțată, de convingere și argumentare.

A învăța tinerii să comunice eficient și asertiv înseamnă a le furniza metode prin care ei pot să-și activeze potențialul și resursele psihosociale și profesionale pentru a se dezvolta pe sine, pentru a rezolva creativ conflicte și provocări relaționale, pentru a deveni mai buni profesioniști. A forma la elevi abilități de comunicare asertivă presupune a le facilita achiziții în planul dezvoltării personale.

Asertivitatea este soluția pentru creșterea motivației și a interesului față de învățare, pentru integrarea optimă în grupuri și colaborarea în echipă, pentru implementarea de proiecte personale și urmărirea cu perseverență a unor planuri de carieră. Mai mult decât atât, Haddou, M (2004) aprecia că este remediul sigur pentru anxietatea generalizată. Teama de o permanentă amenințare atât din partea propriei persoane sabotoare, cât și din partea altora poate frâna concentrarea canalizată a elevului spre învățare și reușită.

De asemenea, asertivitatea intervine în reducerea stresului școlar și profesional prin aceea că plasează fiecărei acțiuni importanța cuvenită, reglează optimul motivațional și crește încrederea în forțele proprii și în șansele de reușită ale individului, indiferent care ar fi planurile lui.

Activitățile ce pot fi propuse elevilor în școală a fi un element de pornire în însușirea de abilități de comunicare asertivă. De reținut că, odată dobândite, aceste abilități devin competențe în aplicarea de strategii creative de rezolvare a problemelor, în afirmare socială și self-management, precum și competențe de implicare în comunitatea și mediul social din care elevul face parte, influențându-l și transformându-l constructiv.