Copilul cu cerințe speciale și familia

În acest articol prezint o activitate cu părinții în care se prezintă diferențe dintre cele trei dimensiuni ale conceptului de cerință educativă specială: deficiența, incapacitatea și handicapul. Am stabilit un titlu, două obiective și am descris pe scurt modalitatea de realizare a activității.

Activitatea se desfășoară sub forma unui lectorat cu părinții elevilor cu CES. Primul obiectiv al activității este să se asigure un climat de securitatea afectivă copiilor cu cerințe educative speciale. Al doilea obiectiv este asigurarea medierii dintre copiii cu CES și mediul exterior.

În viața oricărei persoane există anumite perioade mai delicate, cum ar fi: mica copilărie, pubertatea, adolescența, în care copiii au cea mai mare nevoie de suportul părinților. Copilul diferit de ceilalți se adaptează destul de greu la relațiile interpersonale, și de aceea părinții trebuie să intervină și să joace rolul de mediator între copil și persoanele străine. Ei pot reacționa prin supra-protecție, acceptare, negare sau respingere. Copiii trebuie să înțeleagă și să accepte toate aspectele legate de propria deficiență.

Prezența unui copil deficient într-o familie poate să afecteze echilibrul interior, sau chiar să declanșeze o criză familială. Ameliorarea raporturilor părinte-copil se face relativ ușor atunci când părinții știu cum să răspundă cerințelor copiilor. Învățarea acestor conduite de către părinți se realizează cu ajutorul unor persoane specializate (terapeuți, consilieri). Cel mai frecvent, părinții încearcă să protejeze copilul prin gesturi și cuvinte și să dea dovadă de multă generozitate și răbdare.

Familia oferă oportunitatea copiilor cu deficiențe să-și găsească locul, să experimenteze situații de viață autonomă, să se obișnuiască cu situația în care se află. În acest context copilul cu deficiențe are șanse foarte mari să se integreze în activitățile sociale.

Recuperarea persoanelor cu handicap constituie „un miracol de fiecare zi”. Recuperarea reprezintă etapa finală sau mai degrabă rezultatul unui proces mult mai complicat – deși uneori ni se pare simplu – și anume a acelui de educație. În procesul de dezvoltare a personalității copilului cu handicap, autonomia personală constituie unul dintre cele mai importante obiective educaționale. Această autonomie se învață dintr-un început, învățându-l pe copil să execute comportamentele necesare adaptării la condițiile existente.

Lipsa accesibilităților generează handicapul, care este o problemă socială. Vorbind de “social” ne referim la oameni. Toți cei care se opun sau ignoră amenajarea mediului fizic, conform necesităților fiecăruia, sunt răspunzători de existența handicapului în viața persoanelor cu dizabilități.

Formele și nivelurile de incapacitate vizează persoana în integritatea trăsăturilor ei caracteristice. Principalele categorii de incapacități sunt cele de comportament, comunicare, igienă personală, deplasare, control al membrelor, dexteritate motrice, aptitudini speciale, situații particulare. Această tulburare poate avea un caracter reversibil sau ireversibil, progresiv sau reversiv.

Misiunea fiecărui părinte este să-și iubească copiii, să le aducă bucurii și împliniri, să existe o comunicare empatică între părinți și copii.