Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Funcțiile executive reprezintă setul instrumentelor prin intermediul cărora depășim nivelul instinctual putând planifica lucruri, anticipa etape, rezista unei tentații, amâna o gratificație în așteptarea împlinirii unui scop mai înalt. Firesc, ele presupun un efort conștient și susținut, disciplină mentală și dexteritate. Practic, funcțiile executive ne permit să ne autocontrolăm, să înțelegem mai bine lumea înconjurătoare și să putem interacționa optim cu aceasta.
În cartea sa, „Mind în the making: the seven essential life skills every child needs”, publicata la Harper Collins Publishers in 2010, Ellen Galinsky descrie câteva studii despre copii, inclusiv despre bebeluși, care susțin opinia autoarei asupra abilităților fundamentale necesare copiilor pentru a deveni adulți echilibrați și fericiți. Toate aceste abilități identificate ca fiind „esențiale pentru viață”, surprind în urma cercetărilor faptul că acestea sunt conectate cu cortextul prefrontal și sunt de fapt chiar funcțiile executive ale creierului. Ele sunt utile pentru a ne îndrepta atenția acolo unde ne dorim, pentru a ne gestiona emoțiile și conduita.
Autoarea susține că există o corelație între modul de dezvoltare al funcțiilor executive și gradul de înfăptuire academică sau personală, una cel puțin egală sau poate chiar mai bună decât cea oferită de testele pentru identificarea coeficientului de inteligență. Funcțiile executive sunt: capacitatea de concentrare, înțelegerea perspectivei celorlalți, autocontrol, flexibilitate, inițializarea unei sarcini, memorie de lucru, gestionarea timpului.
A fi cadrul didactic al unui copil hiperkinetic poate fi o adevărată provocare. Dacă ADHD-ul este însoțit și de un diagnostic de tulburare de spectru autist, sarcina educatorului sau a profesorului implică și mai multe responsabilități.
In cazul în care copilul este diagnosticat cu TSA si ADHD, o întreagă echipă formată din aparținătorii copilului, psihiatru, psiholog clinician - analist comportamental, terapeut, educator, consilier școlar și profesor itinerant și de sprijin, poate chiar și facilitator - dacă prezența acestuia se impune-, conlucrează, în vederea identificării celor mai eficiente metode și strategii de intervenție.
Scopul principal este integrarea în colectivitate și respectarea regulilor clasei (de exemplu, la grădiniță, copilul trebuie să stea pe scaun, să mănânce în liniște, să participe la activitățile propuse de educator, să nu se ridice în timpul acestora, să rămână concentrat în activitate, să nu alerge prin clasă).
Integrarea unui copil hiperkinetic pare dificilă, iar intervenția personalizată poate fi cheia succesului, dacă este aplicată constant și cu fermitate.
Negarea părinților în ceea ce privește primirea unui diagnostic de tulburare de spectru autism sau întârziere globală în dezvoltare îngreunează și periclitează procesul de recuperare al copilului.
În calitate de mamă de copil diagnosticat cu autism atipic și de consilier școlar, mă întristez atunci când părinții care își expun situația pe grupurile de Facebook adresate persoanelor cu TSA, adulți sau copii, sunt apoi refractari la recomandările privind vizita la psihiatru pediatrie sau la psiholog clinician.
Deși mama, de cele mai multe ori, remarcă faptul că dezvoltarea copilului său nu se aliniază cu a celorlalți, puține sunt cele care apelează la specialiști. Motivele sunt diverse: își prezintă public situația, doar în scopul acumulării de încurajări conform cărora copilul se dezvoltă în ritmul lui („copilul este încă mic”, „își va da drumul la vorbă când va intra în colectivitate”, „nu răspunde la nume pentru că nu vrea”, „lasă copilul să se uite la desene, al meu așa a învățat engleza”); sunt descurajate de alți membri ai familiei („copilul meu nu va merge la psihiatru sau psiholog, că doar nu e nebun”); refuză cu desăvârșire un posibil diagnostic de TSA („copilul e sănătos, nimeni din familie nu mai are autism”, „copilul aude”).
Tratarea diferențiată a elevilor reprezintă o problemă amplă care necesită studii psihologice, respectiv cunoașterea potențialului cognitiv, afectiv, volitiv și motivațional al acestora, studii biologice, prin raportarea la particularitățile dezvoltării fizice individuale și ereditare și de asemenea studii sociologice, ce fac referire la particularitățile mediului socio-cultural din care provin educații și relațiile interumane.
Realizarea diferențierii didactice și a individualizării învățării se face cu scopul eliminării unor lacune în cunoștințele și deprinderile elevilor și atingerii performanțelor minimale acceptate, dar și îmbogățirii și aprofundării cunoștințelor acestora. Abordarea tratării diferențiate a elevilor reprezintă o provocare continuă pentru cadrele didactice, de identificare a celor mai potrivite strategii-metode și procedee menite să optimizeze activitatea cu elevii cu cerințe educaționale speciale, să permită elevilor recuperarea curriculară într-un timp optim, adaptarea mai bună a educabililor la sarcinile școlare prin flexibilizarea programelor și a conținuturilor didactice și creșterea randamentului școlar.
Cunoașterea personalității copiilor în cadrul educației incluzive, în tiparele unui învățământ inovator, centrat pe nevoile acestora, reprezintă o condiție sine-qua-non, de realizare a reușitei didactice. Acest fapt presupune, descifrarea aspectelor dominante ale personalității sale, înțelegerea și identificarea motivelor care îl determină să acționeze într-un mod sau altul și prevederea evoluției sale viitoare.