A fi cadrul didactic al unui copil hiperkinetic poate fi o adevărată provocare. Dacă ADHD-ul este însoțit și de un diagnostic de tulburare de spectru autist, sarcina educatorului sau a profesorului implică și mai multe responsabilități.
In cazul în care copilul este diagnosticat cu TSA si ADHD, o întreagă echipă formată din aparținătorii copilului, psihiatru, psiholog clinician - analist comportamental, terapeut, educator, consilier școlar și profesor itinerant și de sprijin, poate chiar și facilitator - dacă prezența acestuia se impune-, conlucrează, în vederea identificării celor mai eficiente metode și strategii de intervenție.
Scopul principal este integrarea în colectivitate și respectarea regulilor clasei (de exemplu, la grădiniță, copilul trebuie să stea pe scaun, să mănânce în liniște, să participe la activitățile propuse de educator, să nu se ridice în timpul acestora, să rămână concentrat în activitate, să nu alerge prin clasă).
Integrarea unui copil hiperkinetic pare dificilă, iar intervenția personalizată poate fi cheia succesului, dacă este aplicată constant și cu fermitate.
În cazul unui copil extrem de energic, care nu are stare, care deranjează clasa ridicându-se frecvent de pe scaun, intervenția poate avea următorul design: în loc să observăm copilul "în activitate" și să îl admonestăm, putem sări chiar noi, cadrele didactice, în întâmpinarea comportamentului problemă. Astfel, îi putem crea ocazii pentru eliberarea energiei, dând copilului sarcini, pe care el le-ar face oricum, doar că, astfel, totul devine controlat. Mai exact, putem oferi copilului hiperkinetic, la fiecare 10 sau 15 minute, motive să se ridice de la masă: "X, ai putea să mă ajuți și să împarți tu fișele copiilor?", "X, poți să ștergi tu tabla?", "X, strângi tu cariocile și le pui la loc, te rog?".
În acest fel, educatorul bifează mai multe aspecte. În primul rând, îl ajută pe copil să își mai consume din energie. În al doilea rând, oferindu-i ocazii pentru a "se dezmorți", se reduc șansele ca elevul să se ridice fără să aibă o indicație în acest sens sau să își găsească o altă activitate care i-ar deranja pe ceilalți copii. În al treilea rând, stima copilului este cel puțin stabilă, dacă nu chiar poate crește. În acest mod, copilului îi sunt acoperite nevoile de motricitate, de a se simți util, iar recompensa socială, exprimată prin laude sau felicitări, îi produce o stare de bine. Nu în ultimul rând, copilul este încurajat să urmeze și să respecte instrucțiuni. El observă că acțiunea lui de mișcare nu mai este blamată, ba chiar apreciată.
Toți educatorii și profesorii își doresc elevi complianți, implicați în activitate, care să nu deranjeze orele de clasă și care să respecte regulamentul de ordine interioară a grupului. Intervenția personalizată nu este facil de aplicat, dar, cu siguranță, dă roade. Unui copil diagnosticat cu ADHD îi poate fi menținută atenția pentru o activitate, dacă aceasta din urmă îi permite și mișcarea.
O altă metodă care ar putea avea sorți de izbândă, în afară de "plimbarea" controlată și cu scop precis prin clasă, este acordarea libertății de a face ceva cu mâinile (folosirea unei jucării senzoriale, cum ar fi, de pildă, un spinner cu buline, pop-it sau mingiuțe antistres).
Oricât de agitați ar fi copiii cu tulburare de deficit de atenție si hiperactivitate, abordarea diferențiată, administrată cu empatie și căldură, poate ajuta la crearea unui echilibru în sala de clasă.
Publicat de:
Ailincăi Raluca
Profesor consilier școlar, la CMBRAE-CMBAP, București.