Perspectiva psihopedagogică a copiilor cu sindrom de hiperactivitate și deficit de atenție

„A te supune normei înseamnă a te supune examenului public, a răspunde așteptărilor pe care societatea și le formulează” (Neculau, 1987, p. 183).

Societatea apreciază comportamentul membrilor ei după anumite etaloane, așteptând ca ei să se conformeze anumitor modele culturale.

Scopul acestui articol nu este eliminarea problemelor specifice unui copil cu ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder), ci este unul realist, bazat pe dezvoltarea unor abilități de rezolvare a situațiilor dificile în care astfel de copii sunt implicați. Obiectivele urmărite vizează descrierea comportamentală a celor trei componente: hiperactivitatea, impulsivitatea și deficitul de atenție; strategii de intervenție ameliorativă: medicală, psihologică și psihopedagogică; exemplificarea unor sarcini de lucru utile. Metodele vizează schimbarea comportamentală, vizând categoria comportamentelor constructive și integrative.

În ansamblu, voi prezenta caracteristicile comportamentale ale copiilor cu ADHD, cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani. Problemele concrete cu care se confruntă părinții și profesorii duc la conturarea unor strategii de soluționare eficientă a acestora. În cadrul sistemului educațional, sunt conturate o serie de exerciții practice utile în adaptarea copiilor.

Acești copii trebuie înțeleși și susținuți de persoanele din proximitate, în contextul cunoașterii cauzelor producerii unor tulburări de comportament.

 

Tulburarea de comportament

Manifestările comportamentale adecvate unor norme sociale și în concordanță cu așteptările grupului de apartenență sunt considerate comportamente dezirabile. La polul opus, nonconformitatea conduce la deviantă comportamentală, definită drept ”lipsă de adeziune la modelul normativ și axiologic al grupului, manifestată printr-un comportament atipic, care încalcă prescripțiile normative și violează cerințele instituționale” (Rădulescu, Piticariu, 1989, p.9).

Există o varietate de comportamente deviante, ”de la comportamentul excentric, caracterizat prin gesturi insolite, vestimentație aparte și dezordine comportamentală, până la comportamentele disfuncționale sau aberante, înscrise în aria delincvenței, a tulburărilor psihice, a subculturilor și contraculturilor deviante sau marginale” (Rădulescu, Piticariu, 1989, pp. 9-10). Comportamentul deviant reprezintă o expresie a ”incapacității funcționale a individului din cauza unor deviații fiziologice sau anormalități psihice, fie ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale grupului” (Rădulescu, Piticariu, 1989, pp.9-10).

Cauzele tulburărilor de comportament sunt greu de precizat. Se înregistrează factori genetici (anomalii, deficiențe anatomo-fiziologice), factori psiho-patologici și sociali. Principala cauză a acestor probleme rezidă în tulburările funcțiilor cerebrale (factori ereditari), dar și în condițiile de trai ale copiilor: în familie, grădiniță/școală.

Această etiologie diversă se manifestă sub forma incapacității individului de a se adapta unor solicitări. Apare des un cerc vicios datorită limitelor impuse de părinți, pe care copilul nu le ia în considerare, fiind necesară o permanentă atenționare a copilului.

Manifestările de hiperactivitate debutează odată cu vârsta preșcolară (cel târziu la 5-6 ani), iar spre adolescență neliniștea corporală se reduce, menținându-se totuși anumite dificultăți de atenție și orientarea spre acțiuni impulsive.

 

Hiperactivitatea cu deficit de atenție

Copiii cu tulburare comportamentală se diferențiază față de copiii cu o dezvoltare normală prin frecvența și intensitatea cu care apar problemele (se concentrează mai greu, sunt ușor de distras, agitație, etc.).

Hiperactivitatea cu deficit de atenție presupune cel puțin trei elemente: hiperactivitatea, impulsivitatea și deficitul de atenție.

1. ) Hiperactivitatea caracterizează persoanele dinamice, neliniștite și agitate. Copiii hiperactivi: dau din mâini și/sau picioare când sunt așezați pe scaun; se deplasează liber prin clasă; preferă jocurile de mișcare; se lovesc frecvent de obiecte; nu acordă atenție detaliilor; se apucă de mai multe lucruri deodată; pierd sau își uită obiectele personale.
2. ) Impulsivitatea e o manifestare comportamentală caracteristică persoanelor care: fac comentarii inadecvate situațional; își stăpânesc cu dificultate impulsurile; îi lovesc pe ceilalți; iau din lucrurile personale ale altora; au un autocontrol scăzut.
3. ) Deficitul de atenție este întâlnit la copiii care: au dificultăți de concentrare; se plictisesc repede; își întrerup activitatea la scurt timp după începerea ei; finalizează cu greu o sarcină.

Sindromul ADHD e o tulburare specifică de comportament, cu o incidență medie de 3-5% la copii, mai crescută în rândul băieților decât la fete. În 50% din cazuri, tulburarea debutează înainte de 4 ani, dar e diagnosticată ca atare odată cu începerea școlii.

 

Modalități de intervenție ameliorativă

Intervenția în cazul copiilor cu ADHD îmbracă mai multe forme:

1. ) Intervenția medicală presupune prescrierea unor medicamente ce reduc hiperkinetismul și starea de neliniște. Efectul lor e temporar, pe termen scurt. Totodată, utilizarea lor duce la simptome secundare, precum: scăderea în greutate, diminuarea apetitului, încetinirea temporară a creșterii, insomnii, etc.
2. ) Intervenția psihologică constă în strategii de autocontrol comportamental. Se aplică terapiile de factură cognitiv-comportamentală și existențială.
3. ) Intervenția pedagogică presupune acordarea unui sprijin educațional corespunzător dezvoltării cognitive și emoționale a copilului cu ADHD. Adaptarea la cerințele școlare și sociale are loc treptat, în pași mici, prin strategii didactice construite eficient: adaptare curriculară, solicitarea îndeplinirii unor sarcini scurte, clar definite, implicarea copilului în munca de echipă.

 

Exercițiile indicate spre a fi aplicate în lucrul cu copiii cu ADHD sunt variate, însă au la bază activități practice și atractive: - E timpul jocului! Nu deranjați!, - Calitățile copilului meu, - Regulile familiei mele, - Planul de recompensare cu puncte, - Concursul pentru fețe zâmbitoare, - Consecințele faptelor mele.

Cazurile copiilor cu hiperactivitate și deficit de atenție sunt des întâlnite în activitatea didactică, ceea ce solicită inteligența și abilitățile manageriale ale profesorului. Acesta trebuie să fie „cel care inițiază și realizează acțiuni specifice prin care controlează și gestionează manifestările comportamentale ale elevilor, canalizându-le în direcția respectării unor norme și reguli menite să asigure buna desfășurare a activității didactice” (Dumitru, 2008, pp.276-277).

 

Bibliografie:
1. Dophner, M., Schurmann, S., Lehmkuhl, G., 2006,”Copilul hiperactiv și încăpățânat. Ghid de intervenție pentru copiii cu tulburări hiperchinetice și opoziționale”, Ediția a doua revizuită, Editura RTS, Cluj Napoca;
2. Dumitru, I., 2008, ”Consiliere psihopedagogică”, Editura Polirom, Iași;
3. Neculau, A., 2004, ”Manual de psihologie socială”, Ediția a doua revizuită, Editura Polirom, Iași;
4. Rădulescu, S., Piticariu, M., 1989, ”Devianță comportamentală și boală psihică. Sociologie și psihiatrie”, Editura Academiei Române, București.