Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
În contextul actual în care lumea are nevoie de comunicare la toate nivelurile, școala valorizează nu numai personalitatea elevilor și competențele lor, ci și calitatea relațiilor interpersonale din grup.
În prezent, în literatura de specialitate se întâlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă și comportament asertiv pentru desemnarea unei comunicări eficiente și, respectiv, a conduitelor optime.
În mod natural, oamenii se comportă și comunică în funcție de cele două reacții primare - de fugă sau de luptă - în mod submisiv sau agresiv, asertivitatea fiind un comportament și un mod de comunicare educat.
După unii autori (Bloom, Coburn si Perlman, 1975), asertivitatea reprezintă punctul de echilibru dintre aceste două extreme - submisiv și agresiv . Bower (2009) consideră că este un punct de vedere greșit și face ca înțelegerea asertivității să fie dificilă. Ea propune următoarea definiție a asertivității – asertivitatea este comportamentul care implică exprimarea propriilor idei și sentimente, inclusiv susținerea propriilor drepturi, într-un mod care permite celuilalt să procedeze la fel” apreciind că acest comportament asertiv este mult mai aproape de cel agresiv, dar se diferențiază de comportamentul agresiv prin faptul că nu încalcă drepturile și libertățile celuilalt.
De cele multe ori, să stârnești și să menții interesul unui copil diagnosticat cu tulburare de spectru autist pentru anumite activități poate fi o adevărată provocare, atât pentru aparținători, cât și pentru terapeuți sau cadre didactice.
Ca în orice alt domeniu, interesul pentru lectură, pentru cărți se creează de la zero, prin expunere repetată. Este foarte posibil ca, la o primă interacțiune cu paginile unei cărți sau cu personajele unei povești, copilul să fie distras, neprezentând nici cea mai mică atenție pentru activitate.
Cuvintele cheie pentru părinți, cei dintâi inițiatori ai lecturii, sunt „răbdare și perseverență”. Copiii cu TSA sunt recunoscuți pentru memoria lor vizuală și pentru abilitățile corelate cu aceasta. Se recomandă cartonașe și cărți cu ilustrații.
Pentru început, cartonașele cu imagini simple sunt ideale. În primă fază, cartonașul poate fi prezentat în felul următor: „Acesta este un măr”. Este important să nu suprasolicităm copilul și să nu insistăm din primul moment. Deși poate părea neatent, dezinteresat, copilul absoarbe informațiile pe care le aude, creierul său fiind ca un burete. Peste câteva zile, putem adăuga: „Acesta este un măr roșu”, iar ulterior „Acesta este un măr roșu. Mărul este un fruct.” Adăugați, treptat, elementele care vi se par a fi cele mai ușor de înțeles pentru copil, folosind un limbaj cât mai adecvat. După prezentarea cartonașului/cartonașelor în decurs de mai multe zile, arătați-i un măr adevărat: „Uite, acesta este un măr roșu. E ca cel din imagine”. Folosiți-vă creativitatea și nu vă feriți să încercați orice variantă vă vine în minte. Ce funcționează pentru un copil cu tulburare de spectru autist nu funcționează neapărat și pentru un altul.
Lucrarea de față reprezintă o foarte scurtă „radiografie” a fenomenului de incluziune școlară din spațiul educațional actual, în raport cu diverse studii de specialitate din acest domeniu. Scopul este exclusiv unul de reflecție asupra acestui subiect.
Prin urmare, dacă ar fi să vorbim astăzi despre situația educației incluzive din România, am vorbi despre un proces anevoios și sensibil de integrare a nevoilor tuturor copiilor într-un sistem de învățământ, a cărui ancoră încă nu s-a desprins din strâmtorile trecutului.
Deși acest sistem de învățământ le vorbește astăzi profesorilor despre grupuri de elevi mai puțin omogene, nu le oferă și o susținere solidă din acest punct de vedere. Astfel că, rămâne doar în mâinile acestora facilitarea procesului educațional care, la nivel teoretic, „ar trebui să respecte diversitatea printre elevi și să le asigure tuturor vizibilitatea” (Dash, 2006, p. 70). Însă, așteptările noastre, ca actanți ai educației, trebuie să rămână totuși unele realiste. De altfel, realitatea în care trăim creionează un tablou educațional confuz - un tablou ce deseori este străin incluziunii școlare. În unele situații, sistemul educațional nu doar că nu ține cont de toate caracteristicile sau dificultățile elevilor (indiferent de natura lor), ci deseori evidențiază și discriminează multe dintre aceste limite și nevoi.
„A te supune normei înseamnă a te supune examenului public, a răspunde așteptărilor pe care societatea și le formulează” (Neculau, 1987, p. 183).
Societatea apreciază comportamentul membrilor ei după anumite etaloane, așteptând ca ei să se conformeze anumitor modele culturale.
Scopul acestui articol nu este eliminarea problemelor specifice unui copil cu ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder), ci este unul realist, bazat pe dezvoltarea unor abilități de rezolvare a situațiilor dificile în care astfel de copii sunt implicați. Obiectivele urmărite vizează descrierea comportamentală a celor trei componente: hiperactivitatea, impulsivitatea și deficitul de atenție; strategii de intervenție ameliorativă: medicală, psihologică și psihopedagogică; exemplificarea unor sarcini de lucru utile. Metodele vizează schimbarea comportamentală, vizând categoria comportamentelor constructive și integrative.
În ansamblu, voi prezenta caracteristicile comportamentale ale copiilor cu ADHD, cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani. Problemele concrete cu care se confruntă părinții și profesorii duc la conturarea unor strategii de soluționare eficientă a acestora. În cadrul sistemului educațional, sunt conturate o serie de exerciții practice utile în adaptarea copiilor.
Acești copii trebuie înțeleși și susținuți de persoanele din proximitate, în contextul cunoașterii cauzelor producerii unor tulburări de comportament.