Educația este o activitate social- umană, complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni, exercitate într-un mod sistematic, conștient și organizat, între un subiect individual sau colectiv care acționează asupra unui obiect individual sau colectiv în vederea transformării acestuia din urmă într-o persoană activă și creatoare, corespunzătoare atât particularităților sale individuale, cât și condițiilor social- istorice prezente.
Ținând cont de acest aspect și rol al educației se poate afirma faptul că educația constituie un aspect fundamental pentru dezvoltarea indivizilor și a societății. Ceea ce intervine este faptul că societatea prezentă într-o anumită perioadă istorică nu vizează doar o parte a indivizilor, doar partea ,,bună” , ci cuprinde și acei indivizi cu anumite dizabilități, educația fiind chemată în ajutorul integrării acestora în viitoarea viață socială și profesională. Educația este, deci, principalul factor în asigurarea includerii și independenței tuturor persoanelor, mai ales a celor cu dizabilități. Privind din acest punct putem vorbi de educația incluzivă.
Deoarece educația nu este ceva care să se manifeste doar pe o anumită perioadă de timp, ci ea durează pe întreg parcursul vieții, putem spune că ea este direcționată de diverși factori, cum ar fi familia sau prietenii. Familia și prietenii sunt influențe sociale care contribuie la atingerea obiectivelor acestei directive care ar trebui să acopere toate etapele vieții.
Pe lângă faptul că educația incluzivă vizează buna integrare a tuturor indivizilor în viața socială, ea ajută și la crearea unor oportunități de participare la educația de masă a persoanelor cu dizabilități. Crearea acestor oportunități nu este importantă doar pentru aceste persoane, ci contribuie la înțelegerea diversității umane de către persoanele fără dizabilități. Cele mai multe sisteme educaționale furnizează accesul la educația de masă și la structurile educaționale specializate pentru persoanele cu dizabilități. În concordanță cu scopul includerii, structurile de masă și cele specializate trebuie încurajate să colaboreze pentru a sprijini persoanele cu dizabilități din comunitățile locale.
În sistemul de învățământ românesc, această latură a celor cu dizabilități este privită oarecum aparte față de învățământul de masă și deși sunt numeroase programe care vizează promovarea educației incluzive, și integrarea acestor indivizi, consider că nu se pune accentul mai mult asupra acestor aspecte. În România mentalitatea celor din învățământul de masă și nu numai este concentrată pe aspectele negative ale celor cu dizabilități, cei normali văzând ca pe un lucru ciudat, rău individualitățile acestor persoane, ceea ce duce la respingerea și nu dorința de a integra persoanele cu dizabilități în colectiv.
Învățământul românesc are anumite puncte slabe, câteva nevoi majore, care nu ii permit o ușoară integrare a acestor persoane. Printre punctele slabe ale sistemului se numără: lipsa personalului de specialitate, acesta fiind redus sau chiar lipsind în anumite școli, mai ales în mediul rural; atitudinea negativă a unor cadre didactice față de elevii cu dizabilități, cadre didactice care nu empatizează cu elevii; programele școlare încărcate și complicate, care nu țin neapărat cont de nevoile de dezvoltare și educație a copilului; lipsa unui curriculum incluziv, flexibil a unor planuri educaționale individualizate; numărul crescut al elevilor din clasă, ceea ce duce la incapacitatea cadrului didactic de a se ocupa și de a empatiza cu toate nevoile elevilor săi, mai ales în predarea la clasele simultane; resursele de timp limitate; lipsa unor recompense financiare pentru cadrele didactice aflate în situația de a lucra cu aceste persoane; acordarea unui sprijin insuficient școlilor incluzive și a părinților copiilor cu dizabilități, mai ales în cazul celor din mediul rural. Totodată, un alt punct slab al învățământului românesc este dat de implicarea redusă a părinților copiilor cu dizabilități ca parteneri active în elaborarea planurilor educaționale individualizate. Cei mai mulți nu acceptă dizabilitatea copilului lor și văd școlile incluzive ca „școli speciale” la care merg doar copiii ,,nebuni” în viziunea lor. Datorită acestei neînțelegeri cel mai mult de suferit au copiii care dezvoltă un ,,handicap”, care, neoprit și necorectat la timp, poate duce la o dizabilitate mai gravă în viitor. Totuși, după părerea mea, cel mai negativ aspect al sistemului de învățământ românesc este sprijinirea redusă sau deloc a tinerilor cu dizabilități pe piața muncii, lipsa dotării cu material și echipamente adecvate persoanelor cu dizabilități, cum ar fi mobilierul, calculatoarele, rampele de acces.
Aceste puncte slabe , atrag după ele anumite amenințări, cum ar fi: promovarea scăzută a elevilor cu dizabilități, repetenția; analfabetismul, abandonul școlar, delicvența, violenta, abuzul, exploatarea; toate acestea fiind dăunătoare și neeficiente pentru educația incluzivă și integrarea din urmă a persoanelor cu dizabilități în viața socială.
Privind dintr-o altă perspectivă, învățământul românesc nu este încărcat doar de nevoi și puncte slabe, ci este conturat și de anumite puncte tari, cum ar fi: accesul acestor persoane cu dizabilități la învățământul de masă; evaluarea timpurie a nevoilor educaționale speciale ale copiilor cu dizabilități în scopul planificării intervențiilor educaționale; existența unui profesor de sprijin, consilier școlar sau logoped, aceștia fiind bine pregătiți în cadrul unor cursuri de formare continuă , aceste cursuri vizând cerințele educaționale speciale; susținerea din partea unor părinți ai copiilor cu dizabilități, aceștia fiind conștienți de dizabilitatea copilului lor și de faptul că doar împreună cu cadrele didactice și școlile speciale pot contribui la o bună corectare a acestor dizabilități. Un alt aspect pozitiv este acordarea unor burse de ajutor social pentru copiii cu cerințe educative speciale, sau acordarea unor manuale gratuite, transport școlar gratuit. Privind documentele legale, statul oferă sprijin, prin intermediul unor legislații, a politicilor și a planurilor pentru prevenirea discriminării copiilor, tinerilor și adulților cu dizabilități prin accesul la toate etapele educației din primii ani de viață până la vârsta adultă (ex. Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile copilului (CDC), adoptată și deschisă spre semnare și ratificare de către Adunarea Generală prin Rezoluția 44/25 din 20 noiembrie 1989, ratificată de România la 25 septembrie 1990, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2000/C364/01), Articolul 14- Dreptul la educație).
Aceste aspecte pozitive ale învățământului dau naștere unor oportunități, cum ar fi: munca în echipă, lecții în parteneriat; modificări de percepție la nivel social, cu privire la persoanele cu dizabilități, parteneriate cu diverse fundații, ONG- uri, colaborarea și schimbul de experiență între școli; învățarea prin colaborare, ce contribuie la dezvoltarea cognitivă și socio - afectivă a copilului cu dizabilități.
În concluzie, revenind la menirea principală a educației de a tinde spre un ideal, o persoană activă, creatoare, cu un necesar de abilități care să îi asigure o ușoară integrare în viața socială și profesională, pot spune că în învățământul românesc ar trebui tratată cu o mai mare atenție educația incluzivă, deoarece ceea ce se afirmă teoretic, în practică nu se aplică întotdeauna, mulți copii cu potențial aproximativ pozitiv rămânând adesea pe dinafară datorită lipsei de interes sau de resurse. De asemenea, până când această mentalitate dăunătoare venită atât din partea părinților, cât din partea elevilor din învățământul de masă cu privire la faptul că cei cu dizabilități trebuie excluși, separați, negați și nu integrați, iubiți, ajutați, nu dispare, putem spune că educația incluzivă, manifestările acesteia sunt cu mult înainte de ceea ce suntem noi în acest moment!
Publicat de:
Blidar Vasile Alexandru
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială Hășdate-Finișel.