Considerată ca fiind o tulburare controversată, autismul este și va fi în continuare un subiect de actualitate pentru specialiști. Până spre sfârșitul primei jumătăți a secolului XX, autismul era considerat fie ca o formă foarte precoce a schizofreniei, fie era asimilat cu deficiența mintală sau cu tulburările senzoriale (cecitate, surditate). Leon Kanner este numele care a adus în atenția cercetătorilor de specialitate termenul de autism.
Dezvoltarea emoțională vizează capacitatea copiilor de a-și percepe și exprima emoțiile, de a înțelege și a răspunde emoțiilor celorlalți, precum și dezvoltarea conceptului de sine. Încă din primele săptămâni de viață, observăm apariția unor evenimente speciale care prevestesc un comportament social la nou născut. Surâsul voluntar apare adesea ca răspuns la alintul părintelui începând cu vârsta cuprinsă între 4 și 6 săptămâni. La început, zâmbetele pot fi facilitate de o mulțime de lucruri, incluzând fizionomii, clopoțeii sau fereastra de la cărucior (Emde și Harmon, 1972). Treptat, în jurul vârstei de 2 sau 3 luni, copilul devine capabil să recunoască fizionomii particulare, prin urmare ne putem aștepta ca el să zâmbească persoanelor cunoscute. Astfel, surâsul este rezervat contextelor sociale, devenind cel mai puternic stimul la încurajarea acestuia. Toate aceste aspecte sunt diferite la copiii cu tulburări de spectru autist: în primul an de viață se pot observa anumite probleme legate de răspunsul la nume, menținerea contactului vizual și lipsa zâmbetului social, acestea fiind și principalele simptome care ridică un semn de întrebare părinților. Unii dintre copiii cu TSA reușesc cu dificultate să învețe să-și exprime nevoile fiziologice, nevoile de bază ale organismului. Astfel, identificarea propriilor emoții, exprimarea și atribuirea lor este extrem de dificilă și aparte de la caz la caz. Un rol foarte important în dezvoltarea emoțională a copiilor cu T.S.A constă în nivelul IQ-ului. Copiii cu TSA care prezintă un IQ scăzut au cele mai mari dificultăți în a-și exprima emoțiile. Dar, probleme există și la elevii care prezintă un IQ ridicat: este posibil ca unii dintre ei să învețe să recunoască emoțiile în diferite imagini, dar să nu aibă abilitatea de a generaliza și de a le recunoaște în diferite context din mediu. Copiii cu TSA au dificultăți în exprimarea și menținerea relațiilor sociale, pot fi marginalizați și respinși de colegii lor, ceea ce duce la izolare și crearea unei imagini negative despre propria persoană. Exprimarea inadecvată a emoțiilor negative (furie, frică, tristețe) prin agresivitate fizică sau verbală determină apariția unui comportament de izolare a copilului. Așadar, dezvoltarea emoțională a acestor copii ar trebuie să fie o prioritate și ar trebui abordată în timpul orelor de terapie sau în cadrul activităților educative de la clasă. Implicit, prin dezvoltarea lor emoțională, elevii câștigă șanse mai mare pentru o integrare totală în societate. Dacă acești elevi învață să-și gestioneze emoțiile negative (căci acestea prezintă cele mai mari probleme), vor fi acceptați mai ușor de cei din jur.
O metodă de intervenție relativ nouă care abordează în manieră specifică deficitele sociale ale copiilor cu autism și care încorporează elemente de priming, management al sinelui și tehnica scenariilor scrise, fiind de asemenea și simplu de implementat, este metoda Poveștilor sociale (engl. Social Stories; Gray, 2000). Poveștile sociale sunt scurte scenarii individualizate, având ca și scop dezvoltarea și îmbunătățirea nivelului de interacțiune socială a copiilor cu TSA prin învățarea componentelor relevante unei situații sociale specifice (Gray, 2000). Poveștile sociale sunt de obicei scrise la persoana I, pentru facilitarea identificării copilului cu situația descrisă. De asemenea, acestea se centrează pe descrierea situației sociale și pe explicarea stimulilor sociali prezenți, precum și pe învățarea de răspunsuri adecvate situației. Poveștile sociale sunt construite la un nivel accesibil de comprehensiune verbală și cognitivă a copilului. În plus, aceste scenarii oferă copilului instrucțiuni concrete care pot fi repetate până când acesta ajunge la un nivel optim de exprimare a abilității adresată în povestea socială, fiind totodată, considerate de părinți, terapeuți și educatori un instrument de învățare prietenos, neintruziv ca și format și foarte ușor de utilizat (Ivey, Helfin, & Alberto, 2004).
Bibliografie:
Adrian Roșan, Cartea Albă a Psihopedagogiei Speciale, 2013
Ciungu G., Autismul infantil. Diagnosticare precoce, terapii de intervenție, Ed. Nouă, București, 2002
Leaf R., McEachin J., Dayharsh J., Boehm M., trad. Achim I. - Ghid de terapie ABA. Strategii de modificare a comportamentului copiilor autiști, Editura Frontiera, 2010
Solomon, O., What a Dog Can Do: Children with Autism and Therapy Dogs in Social Interaction, ETHOS, (2010).
Publicat de:
Ciornohac Mădălina
Profesor educator, la Școala Gimnazială Specială „Constantin Păunescu”, Iași.