Un copil „altfel"

Indiferent cum ar fi copilul care urmează să se nască și dizabilitățile pe care le poate avea, inima este cea care vorbește înainte de toate.

Un copil cu … probleme, are nevoie, în primul rând de dragostea părinților săi, pentru a crește în cele mai bune condiții. Nu de puține ori, s-a întâmplat să existe un copil pe care să îl iubim, dar în a cărui vindecare ne-am pierdut orice nădejde. Acesta este copilul cu… handicap, pe care îl putem întâlni oriunde: pe stradă, la școală, la grădiniță. Important este să-l vezi și să vrei să-l ajuți. Ceva ne spune că acest copil trebuie să fie iubit, că trebuie să-i descoperim calitățile.

Existența unui copil cu dizabilități într-o familie, are repercusiuni majore asupra întregii familii. Întrebările vin una după alta și așteaptă răspunsuri, care de cele mai multe ori, dor: „Ce anume îl face să fie astfel?”, „De ce să nu fie și el ca ceilalți copiii?”, „Oare poate să învețe sau nu vrea?”, „Oare va fi acceptat de cei din jur?” etc. La toate aceste întrebări, există doar un singur răspuns: „În primul rând, pentru a-l putea ajuta, copilul trebuie iubit!”.

Ce facem când întâlnim privirile pline de tristețe ale părinților care au avut neșansa de a li se naște un copil cu probleme sau care, în urma unui accident nefericit s-au trezit cu un copil care a rămas infirm pe viață? Avem mai multe variante, dar cel mai important este să fim alături, să ascultăm, să îndrumăm, să ajutăm sau să consiliem. Indiferent de momentul când părintele este informat asupra stării de sănătate a copilului, se produc o serie de trăiri, de manifestări cum ar fi: reacții similare reacțiilor de doliu, reacții de negare a realității, atitudini de culpabilitate și disperare, atitudinea de imputare, reacția fraților față de copilul bolnav.

Pentru a înțelege mai bine problemele persoanelor cu deficiențe, incapacitate, handicap, este nevoie să înțelegem conținutul definițiilor acestor termeni. O „deficiență” corespunde oricărei pierderi de substanță sau alterare a unei structuri sau a unei funcții psihologice, fiziologice sau anatomice. O „incapacitate” corespunde oricărei reduceri (rezultată ca urmare a unei deficiențe) parțială sau totală a capacității de a îndeplini o activitate de o manieră sau în limitele considerate ca normale de o ființă umană. Un „handicap” este un dezavantaj social pentru un individ dat, care rezultă dintr-o deficiență sau o incapacitate care limitează sau interzice îndeplinirea unui rol normal (în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali sau culturali) de către aceea persoană.

Reiese din aceasta că handicapul depinde de relațiile persoanei cu mediul înconjurător. Handicapul constă în pierderea sau limitarea posibilităților de a participa, pe picior de egalitate cu ceilalți indivizi, la viața comunității. Copiii cu asemenea probleme, pot beneficia de educare, recuperare, socializare, stimulare complexă, iar familiile, de informare și consiliere, în instituții ale statului care sunt abilitate să ofere aceste servicii, dar cel mai important lucru este ca acești copii să beneficieze de afectivitatea părinților, care nu poate fi substituită de către nici o alta persoană. Consilierea părinților trebuie să urmărească două aspecte esențiale: învățarea unor comportamente adecvate care să-i ajute să fie eficienți în procesul de educare a copiilor și depășirea de către aceștia a dificultăților de natură psihologică, pe care le presupune existența în viața lor a unui copil cu dizabilitate. Familia deține rolul cel mai important în educația copilului, iar lipsa de îngrijire, de bucurii, amărăciunile, influențează nefast dezvoltarea armonioasă a copilului. De regulă, cu cât handicapul este mai sever, cu cât mama este mai autoritară, înclinată să ia cu totul în sarcina sa activitatea copilului și, prin acesta, să stânjenească posibilitatea dezvoltării sale. În acest caz, putem observa că este vorba de supra compensare din partea mamei, deoarece intervine sentimentul de vinovăție și deci responsabilitatea crește față de copil. Tipul relațiilor părinți-copii se dezvoltă, în mod diferit, în funcție de personalitatea părinților, precum și de particularitățile copilului însuși. Părinții trebuie să înțeleagă că măsurile fundamentale sunt cele educative, prin care potențialitățile copilului sunt dezvoltate la maximum. Este nevoie însă de mult calm și răbdare, deoarece efectele subtile ale educației nu se pot obține de la o zi la alta.

Rolul de părinte al unui copil cu dizabilități este de cele mai multe ori foarte stresant. Deși își iubesc copiii, părinții pot reacționa la stres țipând la ei sau tratându-i în moduri în care nu i-ar trata niciodată pe alții. Părinții copiilor cu dizabilități, sunt confruntați mereu cu solicitări de schimbare a timpului, răbdării și energiei.

Pentru a le reduce stresul și a le păstra autocontrolul părinților prezint câteva exemple de exerciții.

„Faceți o pauză!” -- Asigurați-vă că și copilul este în siguranță, apoi îndepărtați-vă de situație. Duceți-vă în dormitor sau baie și închideți ușa, luați-vă câteva minute să vă reveniți!”

„Mișcați-vă!” -- Indiferent dacă, credeți sau nu, acest lucru dă rezultate cu adevărat. Când copiii sunt iritabili și se plâng, iar dumneavoastră simțiți că stresul sporește, găsiți un mijloc de a face mișcare, exerciții fizice. Puteți să alergați în jurul mesei de la bucătărie sau să faceți 20 de sărituri pe loc, până când veți termina, veți avea răsuflarea tăiată și veți…râde.

„Faceți câțiva pași înapoi!” -- Prin simpla mișcare înapoi, ne detașăm de situație suficient cât să câștigăm puțină perspectivă. Aceasta ne acordă, de asemenea, posibilitatea de a înțelege că avem alegeri în ceea ce privește modul cum reacționăm față de situațiile stresante.

„Respirați adânc de 3 ori și numărați până la 10.” -- Inhalați și expirați forțat. Respirația profundă, va clarifica mintea. Poate să ajute la reducerea sentimentelor și emoțiilor negative. După aceea, avem mai multe șanse să tratăm problemele în mod constructiv. Acest exercițiu ne cumpără câteva secunde prețioase, ajutându-ne să ne revenim și să ne concentram asupra unei chestiuni anume, care se află la îndemână.

În general, copiii nu ne spun cum se simt ei, ci se poartă cum simt – ei plâng sau au un comportament inadecvat. În orice zi, un părinte poate observa duzini de emoții la un copil. Sarcina părinților este să-i ajute pe copii să învețe despre sentimentele lor și să le arate relația dintre sentimentele și comportamentele lor. Copiii doresc ca și oamenii importanți din viața lor să-i înțeleagă și să știe ce simt ei. Când sentimentele unui copil sunt înțelese și confirmate de către un părinte, se întâmplă adeseori un lucru minunat în comportamentul sau starea lui de sănătate se îmbunătățește.

Cu sprijinul părintelui, copilul va învăța să caute propriile sale soluții pentru probleme, să devină mai independent și să-și stăpânească emoțiile și comportamentul.

În concluzie, putem să spunem că pe acești copii cu dizabilități trebuie „să-i ajutăm, iubindu-i!”

 

Bibliografie:
Arcan P., Ciumagean D., „Copilul deficient mintal”, Editura Facla, Timișoara, 1990.
Mitrofan I., Buzducea D., „Terapii de familie”, Editura Sper, București, 2002.
Rosca M., „Psihologia deficienților mintal”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.
Lastoviețchi I., Expert CRED, „Revista Învățământului Preșcolar 1-2/2012”, Editura Arlequin, 2012.