Aplicarea principiilor educației incluzive în învățământul preuniversitar

Educația incluzivă este o abordare desemnată pentru a facilita succesul învățării pentru toți copiii. Școala de tip incluzivă este școala accesibilă, de calitate și care își îndeplinește menirea de a se adresa tuturor copiilor, fără discriminare.

Conceptul de incluziune școlara se poate defini prin acceptarea de către instituțiile de învățământ a tuturor copiilor, indiferent de sex, apartenență etnica și socială, religie, naționalitate, rasă, limbă, grad de normalitate sau situație socială a familiei lor. Incluziunea este strâns legată de recunoașterea și acceptarea diversității.

În întreaga lume, din ce în ce mai mulți copii care provin din medii defavorizate urmează grădinițele, școlile primare sau gimnaziale locale. În cele mai multe țări se stipulează prin lege ca toți copiii trebuie să beneficieze de educației.

În Declarația Națiunile Unite privind drepturile persoanele cu dizabilități (1975) arata că: „Persoanele cu dizabilități, indiferent de originea, natura sau severitatea deficiențelor și dizabilităților au aceleași drepturi fundamentale ca și concetățenii lor de aceeași vârstă, ceea ce implică în primul rând și mai întâi de toate dreptul de a se bucura de o viață decentă, cât mai aproape posibil de o viață normală“ (Art3).

Problematica integrării tuturor copiilor în învățământul de masă aduce în discuție conceptual de „egalitate a șanselor “.

Școala incluzivă reprezintă un pas mai departe în procesul de permeabilizare și eliminare treptata a barierelor educaționale dintre copiii obișnuiți și cei cu diverse dizabilități. Deși educația incluzivă nu este sinonimă cu educația integrată, multe cadre didactice o percep ca atare. Educația incluzivă are însă un sens mult mai profund, depășind simpla integrare, includere a copilului cu dizabilități în învățământul de masa, alături de ceilalți copii.

Din acest punct de vedere, termenul incluziv reflectă capacitatea unui grup capabil să se adapteze el însuși la copilul cu dizabilități, un grup care să devină accesibil persoanei cu handicap.

Consiliul Europei și Consiliul Comisiei Internaționale a UNESCO pentru Educația Secolului XXI considerau, în 1996 că unul dintre obiectivele majore ale educației trebuie să fie – „A INVĂȚA SĂ TRĂIM ÎMPREUNA, A ÎNVATA SĂ TRĂIM CU CEILALȚI”. În acest scop ne-am propus să pregătim copiii de vârstă preșcolară –școlară, viitori adulți–să trăiască în societate fără bariere oriunde în țările din Uniunea Europeană în care s-a integrat și România.

În centrul educației incluzive se află dreptul fundamental la educație, prevăzut în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. Important este și dreptul copiilor de a nu fi subiecți ai discriminărilor, stipulat în articolul 2 al Convenției privitoare la Drepturile Copilului.

Incluziunea se referă la faptul că oricine, indiferent de deficiența sau de dificultățile pe care le întâmpină în învățare, trebuie tratat ca un membru al societății, iar diversele servicii speciale, de care are nevoie, trebuie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaționale, medicale generale puse la dispoziția tuturor membrilor societății.

Incluziunea este, deci, un concept mai larg, care se referă atât la integrarea copilului cu handicap mintal în sistemul educațional, cât și al celui comunitar în ansamblul său.

T. Hall, (apaud Popovici D. V. 1999) elaborează, în acest sens, o definiție mai clară și nuanțată, arătând că, „incluziunea totală a unui copil cu deficiențe, presupune ca acesta să fie membru deplin într-o clasă, cu elevi de vârstă apropiată, în școala locală , făcând aceleași lecții ca și ceilalți elevi. De asemenea, copilul cu nevoi speciale are prieteni, cu care să-și petreacă timpul în afara orelor de curs, plus alții cărora să nu le fie indiferent și să lucreze mult pentru a-l ajuta pe copil, să fie pe deplin inclus în viața comunității, folosind serviciile generale ale societății, împreună cu ceilalți cetățeni”.

Fiecare copil este și are valoarea sa indiferent de problemele pe care le prezintă în procesul de învățare școlară. Învățarea este și ea unică la fiecare elev, în funcție de: Stilul; Ritmul; Nivelul său de învățare și dezvoltare; Caracteristicile și particularitățile sale; Aptitudinile; Așteptările; Experiența sa anterioară.

 În procesul de predare, comunicarea este esențială. Modalitățile de comunicare utilizate între oameni sunt diferite (folosirea gesturilor, expresii ale feței, privirea fixă, imagini și simboluri ,citit–scrisul, limbajul semnelor, cântece, dansuri, teatru sau atingerea). Trebuie să existe comunicare între cadrul didactic-copil; copil-cadru didactic; copil-copil.

 Fiecare copil învață într-un mod propriu, unii învață mai bine dacă văd, alții dacă aud, iar unii dacă fac. De aceea, în toate activitățile am urmărit ca aranjarea mobilierului și a materialului didactic să permită tuturor copiilor să mă vadă, am avut grijă să vorbesc în așa fel încât să fiu auzită de toți copiii, fără a deranja și am folosit gestica si mimica adecvată. Este cunoscut faptul că la vârsta preșcolarității copilului învață mult mai ușor cu ajutorul de materialul intuitiv, de aceea toate activitățile sunt desfășurate cu material didactic. Pentru a se asigura feedback-ul, am folosit un procedeu extrem de simplu dar cu randament mare. Același procedeu l-am folosit și în activitatea în grupuri mici.

Jocuri care ajuta comunicarea:

• Semaforul: Fiecare copil primește cartonașe roșu, galben si verde. În cadrul comunicării ei folosesc cartonașele: roșu- nu înțeleg, galben-nu am înțeles totul, verde – am înțeles totul. Fiecare copil indică nivelul de înțelegere sau ceea ce simte arătând jetonul cu una dintre cele trei culori.
• Degetul sus - degetul jos: Similar cu semaforul – poate fi folosit oricând pentru a indica dacă un anumit lucru a fost înțeles sau nu, sau pentru a arăta ce simte copilului. Aceste procedee pot fi folosite și de cadrul didactic pentru a transmite copiilor feedback.
• Parteneri de discuție: Copiii comunică partenerul de discuție: trei lucruri noi învățate, ce li s-a părut ușor, ce li s-a greu, ceva ce le-ar plăcea să învețe în viitor. Educatoarea poate deveni partenerul copilului cel mai puțin comunicativ. În felul acesta, prin intermediul „jocului” , îl poate determina să comunice cu mai mare ușurință, îndepărtând bariera timidității sau neîncrederii. Poate fi folosită cu succes în activitățile de învățare, ca o modalitate de autoevaluare continuă a cadrului didactic cu ajutorul copiilor. În procesul de învățare, educatoarea folosind această modalitate, pune la dispoziție copiilor jetoane cu cifre de la 1 la 3. Pe tablă este desenată o scară cu trei trepte. Pentru a cunoaște nivelul de înțelegere al copiilor pune mai multe întrebări cu nivele. În același mod putem proceda și în alte activități, stabilind de comun acord cu copiii care secvențe dintr-o activitate le reluăm sau ce ar dori să afle despre …Utilizarea modelelor este o tehnica valoroasă care ajută copiii să-și dezvolte abilitățile de auto-evaluare.

Asigurarea într-o școală incluzivă a dezvoltării și atingerea întregului potențial al fiecărui copil prin educație, cât și valorizarea și respectarea performanțelor și realizărilor fiecăruia a dus la: dezvoltarea întregului potențial al fiecărui copil prin educație; valorizarea și respectarea performanțelor și realizărilor fiecăruia; părinții au devenit parteneri în procesul instructiv–educativ.

Fiecare copil este unic și are valoarea sa indiferent de problemele pe care le prezintă în procesul de învățare școlară.

Învățarea este mult mai plăcută și mai eficientă dacă se folosesc: învățarea în interacțiune; se negociază obiectivele învățării; se demonstrează, se aplica și apoi se analizează reacțiile; se realizează o evaluare permanentă ca răspuns al învățării; se asigură sprijin pentru profesor și pentru elev.

Copilul este unic, fiecare trebuie tratat ca resursă prin care se poate sprijini actul de învățare, mai degrabă decât problema de depășit. Incluziunea în educație reprezintă un aspect al incluziunii social. Dacă fiecare cadru didactic nu ar uita când intră la clasă că „Nici un copil nu este identic cu altul”, o mare parte din problemele care exista acum privind integrarea copiilor cu nevoi speciale sau de diferite etnii sau culturi, nu ar mai exista.

 

Bibliografie:

Vrășmaș Ecaterina Adina, Introducere în Educația cerințelor speciale, Universitatea din București, Editura Credis, 2004;
Emil Verza, Florin Emil Verza - coordonatori, Tratat de psihopedagogie speciala, Editura Universității din București, 2011;
***, Revista învățământului preșcolar, Nr. 3, 2007.