Educația a devenit astăzi una din dimensiunile fundamentale ale societății contemporane, care condiționează atitudinea și conduita individului și prin evoluția întregii societăți. D. Todoran precizează că „formarea în vederea integrării în societate, prin adaptarea personală e semnificația cea mai generală care se atribuie conceptului de educație.” Adaptarea socială se definește ca procesul prin care o persoană sau un grup social devine capabil să trăiască / să se integreze într-un nou mediu social, ajustându-și comportamentul după cerințele mediului.
Integrarea socială înseamnă familiarizarea cu mediul, cunoașterea locului de muncă și a colectivului, acomodarea cu cerințele, adaptare (modificare a unor stereotipii vechi în acord cu noile cerințe), crearea unor concordanțe între achizițiile cognitive existente și noile cerințe. Procesul de integrare socială este bipolar. Contextul și grupul social cu valorile sale morale, culturale, spirituale acționează asupra individului prin intermediul unor factori – purtători de valori (familia, școala, mass-media, alte instituții) iar după ce coordonatele definitorii ale personalității sunt definitiv stabilite individul începe să acționeze și să modifice valorile sociale, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Există formulate trei mari categorii de strategii privind integrarea socială:
- strategiile individuale – privesc mai mult posibilitățile particulare utilizate în procesul de integrare și au la bază abilitățile intelectuale, comportamentale și sociale proprii individului
- strategiile colective – cer o dezvoltare permanentă și sunt de tip școlar, socioprofesional sau cultural; pornesc de regulă din microgrupul familial sau/ și de stradă și se dezvoltă ulterior în mediu
- strategiile totale – prin care se facilitează integrarea individului în societate dar și a valorilor sociale în conștiința individului (gândirea social - culturală, modelele de personalități, etc)
Ca proces, integrarea socială este legată mai ales de munca educativă dar și de evoluția unor fenomene aflate sub influenta mediului socio - economic. Ea cunoaște specificități și ritmuri diferite chiar la unul și același individ, în funcție de context (tipul de colectiv, experiența acumulată, dificultăți de adaptare, etc). Ținând cont de aceste considerații se pot proiecta programe educaționale raportate la specificitatea și individualitatea copilului.
Pentru copilul cu CES, programele educaționale ce au ca finalitate integrarea socială respectiv formarea autonomiei sociale, vor asigura în primul rând recuperarea socială, facilitându-se în acest fel adaptarea și integrarea de care copilul cu CES are nevoie pentru a evolua ca membru al societății. Aceste programe educaționale sunt aplicate atât de către profesorul – diriginte la orele de consiliere și orientare profesională cât și de profesorul – educator școlar în cadrul orelor de formare a autonomiei personale, respectiv de profesorul – psihopedagog în cadrul terapiilor specifice de recuperare.
Deși între activitatea de predare - învățare și cea educațional – terapeutică există diferențe nete în ceea ce privește structura activităților, strategiile de învățare/ formare, sistemul de evaluare sau caracterul preponderent personalizat al intervenției educațional - terapeutice, scopul final este același: copilul cu CES să poată evolua corect în societate astfel încât să fie acceptat ca un membru obișnuit al societății.
Obiectivele generale urmărite pe termen lung în demersul instructiv al întregii echipe de educatori pentru a se obține autonomia socială a copilului cu CES sunt:
- formarea și dezvoltarea abilităților sociale care să conducă la maturitatea psihosocială stabilirea echilibrului emoțional precum și a gradului de maturitate necesar care să permită adaptări inter și intra-personale
- creșterea capacității de a se detașa , de a căpăta independență în contextul mediului înconjurător
- dobândirea de capacități și resurse de adaptare și integrare socială
- perceperea corectă și obiectivă a propriei persoane; acceptarea de sine dar și a altora
- educarea sensibilității și a echilibrului afectiv pentru a garanta siguranța de sine în manifestările anumitor impulsuri emoționale
- formarea capacităților afective care să-i permită exprimarea propriilor emoții și sentimente
- manifestarea de respect și receptivitate pentru alte persoane în contexte sociale diferite
- organizarea și programarea de activități care să permită conduita independentă
- stimularea curiozității și interesului pentru cunoașterea mediului social, cu relații sociale specifice
Ca urmare a activităților realizate apare adaptarea la mediul social și se consolidează comportamentul social precum și relaționarea corectă (socializarea). Cei trei educatori implicați în demersul de formare a autonomiei sociale la copilul cu CES acționează simultan pe mai multe direcții complementare, de cele mai multe ori în acord și cu demersul făcut de familie. Acțiunile educative trebuie reluate de mai multe ori, sub mai multe forme, până la obținerea autonomiei sociale ce garantează inserția copilului cu CES în viața societății și deci recuperarea sa socială.
Metodologia de lucru pentru învățarea, formarea și dezvoltarea comportamentelor de autonomie socială are mai multe etape care se regăsesc într-o formă sau alta în demersurile educative ale tuturor factorilor implicați în procesul de obținere a autonomiei sociale a copilului cu CES (profesor - diriginte, profesor - educator școlar, profesor psihopedagog). Aceste etape sunt:
- stabilirea domeniilor de formare / dezvoltare a comportamentelor de autonomie socială – acestea se pot rezuma la : învățarea, formarea și dezvoltare comportamentelor de adaptare la viața cotidiană și respectiv învățarea, formarea și dezvoltare comportamentelor sociale
- formularea obiectivelor educaționale și/sau educațional - terapeutice pentru fiecare domeniu în parte
- elaborarea programelor de intervenție educaționale și/sau educațional - terapeutice constituite din lista obiectivelor comportamentale pentru fiecare domeniu, structurate însă pe vârstă , niveluri, etape de dezvoltare (harta comportamentelor educaționale)
- evaluarea – care se realizează în diferite momente ale procesului educativ și are trei componente: evaluare inițială (care descrie cum realizează elevul comportamentul urmărit în momentul zero la programului de învățare și care se bazează pe grila de evaluare - observare inițială și pe lista de verificare a gradului de dezvoltare a comportamentelor pentru fiecare domeniu), evaluare intermediară sau continuă (care descrie cum realizează elevul comportamentul urmărit pe parcursul învățării și se bazează pe grile de observare pe domenii comportamentale și pe grile de stabilire a gradului de dezvoltare a comportamentelor urmărite) și evaluare finală (care descrie cum realizează elevul comportamentul urmărit la finalul programului de învățare și se bazează pe grila de evaluare – observare finală și pe lista de verificare a gradului de dezvoltare a comportamentelor)
- programarea activității propriu - zise
- decizii și măsuri de remediere inclusiv prin reproiectarea programului de învățare/ formare a comportamentului urmărit
De reținut este faptul că sarcinile de învățare / formare a comportamentelor de autonomie socială (și nu numai) se formulează în termeni comportamentali observabili și măsurabili și se însoțesc de criteriile care determină când anume comportamentele respective se consideră învățate. De asemenea, obiectivul comportamental final poate fi descompus în obiective secvențiale (micro-comportamente), mai ușor de urmărit pe termen scurt și care asigură o învățare mai eficientă. Trecerea de la un astfel de micro-comportament la altul se face succesiv, ținându-se cont de abilitățile de învățare proprii elevului, iar dacă apar dificultăți se reia procesul de la pașii anteriori. În condițiile reluării învățării educatorul va apela în mod obligatoriu la alte metode și procedee de învățare pentru a asigura eficiența demersului.
Pentru învățarea comportamentelor ce țin de autonomia socială educatorul va acorda ajutor elevului atât fizic cât și verbal și vizual. Ajutorul se va reduce treptat pe măsură ce se consolidează comportamentul (procedeul de estompare) dar se va acorda atât timp cât este necesar pentru a evita eșecul în învățare și pierderea motivației.
Raportarea stadiilor de dezvoltare a comportamentelor urmărite se face la stadiile de dezvoltare normală deoarece se tinde către o viață obișnuită, cât mai normal posibilă pentru copilul cu CES dar și pentru familia sa. Deschiderea spre normalitate, asigurată și de autonomia socială a copilului cu CES, trebuie percepută ca un proces de participare a sa la viața comunității, comunitate care îl acceptă și îl integrează activ.
Bibliografie
Terapia educațională integrată – C. Păunescu, I. Mușu,ş.a.; ed. Pro Humanitate; 1997
Psihopedagogia dezvoltării școlarului cu handicap – Ghe. Radu; E.D.P.; 1999
Publicat de:
Mihai Felicia
Profesor psihopedagogie specială, la Școala Prof. Specială „Emil Gârleanu”, Galați.