Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Am ales meseria de învățător, deoarece mi-am dat seama că cadrele didactice lucrează pentru viitor. Adică ce faci cu copilul acela la școală se vede abia peste ani, când tot сe ai construit tu acolo în clasă îi va fi cu adevărat util în viață.
Am ales să fiu învățător :
Ca să îngrijesc сele mai frumoase flori,
Să plămădesc cele mai istețe minți
Și să le cresc în trupuri sănătoase,
Să pictez pânza celor mai curate suflete,
Să scriu în sala de clasă cele mai minunate povești,
Jucând cu măiestrie un rol deosebit,
Să conduc copiii sus, cât mai sus,
Ca să-și aleagă o stea, doar a lor...
... Eu sunt Învățător !
Profesia de dascăl este complexă și nobilă, dificilă dar și plăcută, umilă și mândră, exigentă și liberă, în care a ști nu înseamnă nimic, dacă știința ta nu o împărtășești copiilor cu emoție și forță spirituală.
Ce trebuie să facă un învățător? Am ajuns la concluzia că, indiferent de condiții, сel mai important este dorința de a lucra și a inova. Așa că nu este atât de important un proiector, (cu toate că ajută enorm) sau o tablă inteligentă, cât dorința de a face lucruri interesante. Sistemul de educație nu este făcut de programe și proiecte de lecții, ci în principal de oameni. Așa cum spune vorba populară: Omul sfințește locul. Noi trebuie să educăm mintea, caracterul, sufletul, personalitatea, nu doar să le turnăm informații în cap pe care le uită. A fi învățător nu înseamnă să citezi un manual, ci înseamnă să lucrezi cu omul. Înseamnă a ști nu doar ce e în mintea elevului, dar și ceea ce e în inima lui.
Secolul vitezei, pe care-l traversăm prea impasibili câteodată, are o mie și una de avantaje. Astăzi putem vorbi în America, ca și cum am fi la doi pași, ba chiar ne și putem vedea; putem ajunge în toate colțurile lumii în doar câteva ore...kerosen să fie; putem spune deci că „zburăm ca gândul și ca vântul”, precum zmeul cel fioros din poveștile de odinioară...de pe vremea bunicilor.
Astăzi putem viziona filme din toată lumea, putem asculta muzică pe youtube, ba chiar putem să încărcăm și noi materiale; putem urmări reality show-uri din țări îndepărtate și uite așa socializăm cu ceilalți colocatari ai planetei noastre minunate, Terra.
Însă nu întotdeauna a fost așa, căci pe la ...1918, oamenii mergeau spre Alba Iulia pe jos; doar norocoșii cu căruțele, caii, trăsurile, căci automobilele încă nu ajunseseră pe toate drumurile, pe la noi.
M-am născut „la sat” și mi-am petrecut copilăria și adolescența într-un „colț de rai”, înconjurată de oameni simpli, harnici și credincioși. Oameni care mergeau la biserică, care posteau, care se rugau la trezire și la culcare. Oameni care treceau peste orice spunând: „Așa a vrut Dumnezeu!”, fără să caute răspunsuri, fără să pună întrebări, acceptându-și soarta cu credință, cu mâinile împreunate în rugăciune.
Bunica mea torcea lâna oilor, țesea cuverturi, preșuri, tindee (prosoape), împletea haine și ciorapi. Usca prune în cuptor, înșira felii de mere pe ață la soare (corobețe), din care făcea apoi mâncare în zilele de post. Aduna tot felul de plante „de leac” cu care ne doftoricea la nevoie. Fiecare plantă din jurul ei avea utilitate și importanță mare pentru că: „Nu degeaba ne-o lăsat-o Dumnezeu!”.
Bunicul meu avea o dragoste și un respect pentru animale care mi-a rămas în memorie. Nu mânca niciodată înainte de a hrăni și îngriji vitele, oile, porcii, câinele. Abia după ce „găta de isprăvit” intra în casă să mănânce. De multe ori, la câmp fiind, ne prindea câte o „vreme mare”, adică venea ploaie mare, rece, uneori cu grindină. Noi ne adăposteam sub căruță. Și atunci îl vedeam pe moșul meu cum își dădea jos haina și „laibărul”(vesta) și le așeza pe spate la Joiana. Târziu mi-am dat seama de semnificația acestui gest. Văcuța aceea era mai importantă pentru el ca propria-i sănătate. Și oricât era de obosit, nu urca niciodată în car sau în căruță, să nu îngreuneze povara vitelor. Mergea încet în fața lor pe drum, îndemnându-le cu voce domoală.
Meseria de dascăl a fost și rămâne o meserie nobilă. Ai nevoie de o anumită chemare ca să fii dascăl, de curaj, de încredere, de multă răbdare, de înțelegere, de implicare necondiționată, de creativitate, de cât mai multă dăruire.
Îmi amintesc cu multă bucurie cum alergam pe ulițele satului natal, alergam cu zmee pe câmp, inventam păpuși din știuleții de porumb, construiam vioară din cocenii de porumb și mă jucam „De-a școala” cu toți vecinii mei, imitând-o pe doamna învățătoare. Însă, acea doamnă învățătoare și-a pus amprenta în mintea mea, a fost un model de urmat, ceea ce m-a determinat să aleg această meserie.
M-am dedicat elevilor mei, reușind să le creionez un destin în viață, mai multor generații. Mi-am dorit să pun condeiul în mâna celor care pășeau pentru prima dată pragul școlii. I-am învățat să fie buni și ambițioși, ce e bine și ce e rău, i-am învățat să pătrundă în lumea cunoașterii, i-am încurajat.
Am dat dovadă de multă gingășie față de elevii mei. Sunt mândră de faptul că am ales această meserie, de ceea ce am făcut, de felul cum i-am îndrumat pe elevii mei, de școala unde am creat caractere, unde am clădit adevărate destine. Mă bucur enorm când mă întâlnesc cu acei copii care azi au devenit adevărate personalități.
În fiecare an, primăvara se întoarce pe data de 1 martie și ne încântă cu alaiul ei de lumină și culori vii. Începând cu această zi, soarele urcă încet-încet pe scările cerului și începe să ne zâmbească din ce în ce mai larg, dezmierdând cu razele sale pământul amorțit. Din loc în loc, firișoare verzi și firave de iarbă își croiesc drumul spre lumină. De sub covorul de frunze veștejite se ivesc ghioceii, vestitorii primăverii atât de mici și delicați. Copacii care erau odată triști și goi, își îmbracă noua haină formată din mugurași verzi și fragezi, care se alintă în lumina blândă a soarelui.
Odată cu sosirea primăverii apar și primele insecte. Gândăcei de tot neamul zboară vioi, furnicile harnice lucrează neîncetat, albine zumzăie de zor, iar fluturașii își arată haina de mătase, pictată în culori vii în zborul lor jucăuș. Păsările călătoare se întorc rând pe rând în țara lor veche, dar neuitată și își construiesc cuiburi noi, pentru ca peste puțin timp familiile lor să devină și mai numeroase. Rândunica, turturica și sturzul se pregătesc pentru deschiderea celui mai mare concert al primăverii.
În ultimii doi ani școlari, pandemia mondială de Covid 19 a adus în prim plan în învățământul românesc educația în sistem on-line și digital.
Aș vrea să trec în revistă câteva opinii personale despre cum am resimțit cronologic aceste schimbări în cariera mea de profesor în învățământul preșcolar românesc.
În luna martie 2020, atunci când în sistemul românesc de învățământ s-au sistat cursurile în format fizic, am simțit că s-a așternut o tăcere morbidă. Nimeni nu știa care aplicație e mai bună, care platformă e mai indicată sau care era cea mai de succes alegere astfel încât lucrurile să se desfășoare normal. Normalul însă, nu și-a mai arătat fața. Consider că până în iunie 2020, când s-a terminat anul școlar, activitățile on-line au fost desfășurate de fiecare cadru didactic în măsura posibilităților sale, atât în ceea ce privește instruirea pentru pedagogie online cât și în ce privește stăpânirea tehnologiei la un nivel minim. Din păcate, cei care au avut cel mai anevoios drum până la sfârșitul anului școlar au fost preșcolarii și elevii. Motivele au fost multiple. De la lipsa accesului la internet, lipsa unor dispozitive pentru conectare, lipsa unui adult care să-i susțină tehnologic, lipsa suportului emoțional și separarea de colectivul clasei într-un mod rapid și fără multe explicații, toate acestea și multe altele au dezorientat copilașii și cu voie sau fără voie, mulți dintre ei au rămas cu lacune în ceea ce privește parcurgerea programei școlare în mod eficient.