Zorile unei noi zile de vară se revarsă din nou. Soarele apare de după deal, cum face de foarte multă vreme. De cum răsare, încă din zori, arde cu putere, prevestind o zi de vară, una foarte fierbinte poate cea mai călduroasă din acest anotimp. Nici un nor, fie el cât de mic nu are curajul să apară în bătaia lui arzătoare.
Vântul nu are nici el curajul necesar să își facă resimțită prezența. Iarba este mult prea uscată și îngălbenită de dogoarea soarelui venit mult prea devreme. Parcă se teme să crească. Pare un păr uscat și tocit al unei babe uitate de Sfântul pe pământ. Copacii se străduiesc dar nu mai reușesc să facă umbră pământului, acesta este uscat ca după un incendiu înspăimântător. Copacii sunt cei care suferă cel mai mult, aceștia nu au mai au sevă din pricina lipsei de apă care se prelungește de foarte multă vreme și fac eforturi curajoase de a reuși să rămână demni în fața soarelui puternic. Unii dintre pomi, care sunt mai bătrâni, se aseamănă din ce în ce mai tare cu bătrânii gârboviți de greul vieții, aduși de spate, iar frunzele lor care ar trebui sa fie de un verde intens au culoarea din ce în ce galbenă, parcă suferă de o boală necruțătoare. Ei chiar suferă în tăcerea arzătoare a acestui crematoriu solar.
Singura care se bucură fără margini de această situație este marea în a cărei valuri se oglindește cu satisfacție narcisistă astrul arzător. Apusul de soare scânteiază cu putere împrăștiind razele usturătoare pentru încă o zi din luna lui cuptor.
Îndrăznesc să respir acum, către apus. Mă gândesc cu speranță că mâine va ploua. Natura are mare nevoie de asta .. și eu la fel!
Publicat de:
Gaiță Sorina Elena
Profesor înv. primar, la Liceul cu Program Sportiv, Alba Iulia.