Poezia adevărată începe cu Mihai Eminescu

Opera lui Eminescu propune cititorului invitații de meditație asupra actului creator și rosturilor gestului de cultură în general. Cred că o lecție interesantă, actuală putem învăța și lua ca bun exemplu din corpul de manuscrise germane ale poetului.

Întreaga colecție de scriituri și adnotări în limba germană a fost propusă cititorilor pentru prima dată la îndemnul pasionatului eminescolog Constantin Noica, acompaniată de dăruirea remarcabilă a germanistei Mariana Petrescu. Felul în care au și început să fie identificate, nu numai sursele unora din aceste extrase, ci mai ales utilizarea lor în operă de către Eminescu, vorbește într-un fel convingător, în cea mai mare măsură, despre felul cum trebuie înțeleasă fapta de cultură. Visul lui Noica s-a realizat odată cu publicarea „Restitutio in integrum” îngrijită de Alex. Ștefănescu, conținând fișe, la prima vedere simple note de curs, extrase din cărți, citate. Atunci când punem acestea alături de versurile care au ajuns astăzi parte integrantă a culturii românești, dovezi pentru faptul că un gest de cultură, creația, facerea unor valori omenești care este – nu numai în sens etimologic – poezia, pornește de la asumarea, confruntarea și valorificarea – în spiritul propriu al oricărui creator care aparține unui neam, unei istorii – tot a unor fapte omenești, așa cum și-au găsit expresia în cultură.

Ne place să spunem și să repetăm că Eminescu a fost, este și va fi una dintre întrupările cele mai înalte și mai caracteristice prin concentrația spiritului românesc, și se cuvine, firește, s-o facem cu toată îndreptățirea, și să ne exprimăm uimirea – și mulțumirea – pentru felul în care sunete dintre cel mai autentice ale poeziei populare românești sunt făcute să vibreze în melodii la fel de adevărat proprii neamului nostru cum sunt și rapsodiile care ne fac să-l iubim pe un mare alt compatriot, născut într-un sat din același miraculos nord al Moldovei. Însă, prea repede faptul – adevărul – că pentru a ajunge să scrie versurile atât de înșelător de simple din Revedere sau Ce te legeni.., pentru a deschide în fața ochilor noștri un peisaj atât de intrat în însăși ființa noastră de cititori în limba română cum este cel al răsăritului stelar sub tremurul lunii din Scrisoarea a III-a (versuri care au trezit exaltații poetice chiar și în atât de cumpătatul Titu Maiorescu), pentru a exprima în sunete de doină populară atât de scumpă poporului român, suferința unui neam care nu a știut să-și afirme menirea în istorie – pentru a face să vorbească și rănile, dar și constantele nepieritoare ale poporului pe care l-a iubit atât – și asta nu numai în poezia, care s-ar pute numi romantic-populară, ci și în cea gravă, de complicată nuanțare a versului elegiac, și de asemenea, în proza de-a dreptul prozaică a articolelor publicistice – Eminescu a trebuit să fie nu – sau nu numai – un simplu exponent al spiritualității specifice a unui neam cu năzuințele și istoria sa, ci și un artist format, cu o cunoștință foarte exactă a intențiilor și realizărilor sale artistice.

Asta înseamnă, cu alte cuvinte, că a înțeles că pentru a crea o operă autentică, durabilă, și mai ales comparabilă cu cele pe care a avut prilejul să le studieze în anii formării sale, trebuia să știe cum să facă și el la fel. Adică a înțeles că un adevărat artist trebuie să se formeze printr-o muncă și pregătire la fel de specializate ca cele acceptate de oricine dintre semenii săi care-și (re)cunosc o vocație sau vor pur și simplu să-și facă datoria printre semeni.