În pas cu vremurile

Mai este puțin până la momentul începerii unui nou an școlar, așadar este momentul perfect să ne gândim la tot ce a fost bun și la tot ce trebuie să facem în alt mod anul acesta astfel încât noi și elevii noștri să avem un parcurs care să conteze. Ce, cât, cum? Niște întrebări simple care ne poartă prin toate cotloanele educației zilelor noastre, dar care merită răspunsuri complexe în cazul în care vrem să fim siguri că învățarea și roadele ei sunt analizate din toate punctele de vedere, mai ales al elevului, al modului în care acesta primește învățarea având sau nu conștiința nevoii evoluției personale, având sau nu trăsături de caracter și aptitudini prielnice procesului de învățare.

Oare vrem cu toții ca munca noastră să fie rodnică, să fie sursă de îmbogățire academică, spirituală, umană pentru tinerii învățăcei sau doar ne facem datoria la limită, limita poate fi inferioara sau superioară, asta depinde, desigur, de cât de implicată în procesul de auto-evaluare este conștiința, dacă este mai grăitoare sau mai mută? Oare căutăm neîncetat răspunsuri la întrebări sau ne mulțumim să facem din eșecul învățării o sursă a plângerilor permanente legate de ce nu fac ceilalți, sau mai rău, legate de convingerea că orice efort al nostru care ar trebui să ducă la recunoașterea universală a unei munci eficiente, este împiedicat la fiecare pas? Oare există un eșec real sau doar ne este greu să identificăm fiecare nou mod de adaptare a puiului de om la permanentele schimbări care au loc pe nevăzute și pe nesimțite în ordinea lucrurilor din societate? Iată, din punctul meu de vedere, câteva frământări care ar trebui, măcar puțin mai mult lămurite până la începerea noului an școlar ca să putem pretinde că suntem pe calea unei evoluții, nu doar înotăm tot pe loc într-o mare adâncă și nu reușim să ieșim la mal, doar reușim să mai ieșim câte puțin la suprafață, cât să luam o gură de aer, cât să nu murim. Nu este nici dreptul, nici rolul și nici datoria mea să stabilesc cât dă fiecare, cât se străduiește ca munca sa să fie o cultivare a celor mai prețioase cunoștințe și valori care să pregătească copilul pentru momentul în care pășește în pantofi de adulți în fața lumii și face, la rândul său, tot ce poate ca să își găsească un drum sigur și plin de împliniri. Nu, ceea ce simt nevoia să fac este , în primul rând, să încerc să înțeleg la fiecare pas ce anume determină o relație bună sau ce pare să conducă către eșec în relația copiilor cu școala, a profesorului cu elevul.

Dacă mergem înapoi cu gândul către momentele în care am simțit că nu se întâmplă ceea ce ar trebui, că elevii sunt pierduți pe traseul învățării rând pe rând, este foarte important sa zăbovim acum la acest moment al ratării activității. Așadar, privim din acest punct către cel în care copiii erau energici, atenți, implicați în comunicare și apoi către cel în care am început lecția cu etapele ei bine-cunoscute și deja vedem cum se ridică în fața noastră, adică între noi și elevii noștri, ziduri tot mai groase și tot mai înalte. Aici trebuie să intervină un foarte important „de ce?”. Cred că totuși, până la acest moment ar trebui să mai avem clar în minte unul dintre cele mai importante lucruri, copiii din aceste vremuri, dacă nu sunt atrași către învățare ci sunt împinși, nu vor putea asimila și nici măcar primi informațiile livrate, și asta se întâmplă mai ales pentru că ei chiar nu mai au nevoie de livrare de informație, au informația mereu la îndemână și o accesează doar în momentul în care au nevoie de ea. Deci, cu riscul de a deveni antipatică pentru mulți colegi de-ai mei, afirm că trebuie să înțelegem că, din poziția de profesor, nu deținem nimic prețios dacă ne bazăm doar pe cunoștințele acumulate într-un anumit domeniu. Asemenea actorului care pe vremuri avea rolul de a ilustra cat mai fidel lumea înconjurătoare folosind comunicarea simplă, în aceste vremuri, fără multă simbolistică, arta teatrală pare fadă, puerilă, prea neinteresantă. Și acesta este doar un exemplu, în orice domeniu am arunca o privire rapidă, totul a fost, încet, încet, reconceptualizat căci fiecare pas înainte al civilizației a implicat lanțuri de schimbări complexe, chiar dacă tăcute și discrete.

Așadar, cum privim învățământul acum, cu câți pași s-a îndepărtat de modurile clasice de lucru cu elevul? Am putea spune oare, în mod clar? Mă hazardez oare dacă spun că istoricul etapelor în reconceptualizare a educației se poate încadra cu ușurință în câteva pagini, nu are nevoie de tomuri întregi care să urmărească parcursul transformării procesului de învățare pentru a fi adaptat fiecăror vremuri în parte? S-a considerat mereu că învățarea are același scop dintotdeauna și același rol dintotdeauna. Dar este adevărat? Mai este valabil acest răspuns în anul de grație 2022? Ce ne dorim pentru copiii noștri la acest moment? Ce consideram în lumea de azi a fi un succes care sa merite urmărit și înmulțit?

Eu spun că îmi doresc în primul rând sa fie echilibrați psihic. Greșesc? Nu cred. Sunt multe persoane care gândesc că mine. Bineînțeles că, vorbind de echilibru psihic, vorbim despre cum va fi pregătit mereu să primească și să transmită emoția fără daune psihice, sa aibă mereu puterea de a se remonta, de a face la fiecare pas tot ce îi permit abilitățile și competențele însușite astfel încât să dea tot ce are mai bun. De ce punem echilibrul psihic înaintea altor aspecte în aceste vremuri? Pentru că trăim vremuri în care psihicul uman este fragilizat, în mod paradoxal, este tot mai nepregătit sa facă față tuturor experiențelor pe care viața le scoate în cale. Așadar, dacă părintele înțelege că nu este suficient să îți hrănești copilul și să îl îmbraci și apoi profesorul înțelege că nu este suficient sa îi servești informații pe tabla la fiecare lecție ca să poți spune că ai contribuit la educația unui copil, atunci deja putem speră că lucrurile intra pe un făgaș bun. Dacă elevul se plictisește imediat la ore este oare vina lui și noi nu putem face nimic mai mult decât să ne plângem de refuzul copilului pentru tot ce înseamnă efort intelectual? Dacă nu se mai încadrează nicicum în șablonul conceput după alte măsurători , este oare cel mai înțelept și eficient să îl judecam fără ezitare, fără să încercăm să aflăm măcar ce întreține această situație și cum o putem corecta? Dacă copiii se manifesta toți la fel nu este oare un semn ca în mersul lucrurilor ceva nu merge bine sau adaptarea nu respecta ritmul schimbărilor? Ce este de făcut? Eu, una, mă duc cu gândul la una din deprinderile lui Stephen Covey, „încearcă întâi sa înțelegi și apoi să fii înțeles”. Ca să fim în armonie cu lumea înconjurătoare, să putem lupta alături de ceilalți pentru a construi ceva împreună, nu este oare foarte important să asimilăm cu toții aceasta deprindere? Deci cam aici ne situăm, trebuie sa reconfiguram mult, foarte mult chiar, din ceea ce oferim elevului pentru kit-ul lui de dezvoltare personală și profesională. Și ca să nu pară că vorbesc despre lucruri prea abstracte, o sa vă conduc fără întârziere în clasa mea unde copiii adoră momentele în care vorbesc despre ei, fie că subiectul este unul neplăcut, cum ar fi conflictele fără sfârșit dintre ei. Conștiința mea îmi dictează sa spun câteva vorbe, cât mai moralizatoare, că apoi, fără întârziere, sa intru în lecție, să pot bifa la sfârșit încă o tema predată, încă o activitate realizată cu succes. Oare, chiar cu succes? Dar ce înseamnă succes când este vorba de o lecție predată? Meriți un premiu dacă ai reușit să parcurgi toate etapele lecției, nu te-ai abătut nicicum, sau măcar un FB că ai avut activități deosebite? Poate, dar cred că doar elevul e cel care poate spune că ai avut succes, doar el știe dacă mesajele transmise au ajuns cu bine la destinație, nu-i așa? Cred că ar trebui să i se dea și elevului o fișă de evaluare pe care să noteze cum ai parcurs fiecare etapa și cum ai îndeplinit fiecare criteriu. Dar, în fine, nu despre asta era vorba, despre evaluarea profesorului pe hârtie, ci despre cat a fost de relevantă și revelatoare ora ta, cât va susține progresul real al copilului, cât îl va ajuta să își clădească în minte temelii solide și nu doar niște castele de nisip. Uitam adesea că acesta este scopul, ne pierdem ușor prin hățișul unui sistem care pe alocuri se arata îmbătrânit și deci prea rigid sau dimpotrivă, prea expus dorințelor pripite de schimbare, deci prea haotic.

Avem de ales, așadar, între a găsi vinovații, alții decât noi desigur, și a căuta răspunsuri la toate întrebările astfel încât să putem face ce trebuie ca relația cu elevii noștri să fie una sănătoasă și benefică pentru educația lor căci rezultatul muncii noastre acolo se vede sau cel puțin acolo ar trebui să se vadă, nu în condică și în alte documente care, zice-se, fac dovada că mergem la serviciu zi de zi. Aceasta dovadă o găsim doar în mințile și sufletele celor care se avântă mai departe în viață, a celor care părăsesc an de an băncile școlii. Fișa noastră de evaluare ar trebui să oglindească în totalitate progresul elevilor noștri și nu să calculeze un punctaj care releva în mare măsură cât am putut investi, din punct de vedere financiar, într-un teanc de hârtii, în cursuri și concursuri, unele dintre ele, poate chiar o mare parte, create cu unicul scop de a spori acel teanc, nicicum pentru a susține evoluția reală a profesorului sau a elev. Dar nu despre noi este vorba, oricum, așa că închei susținând încă o dată faptul că suntem, noi, toți profesorii, puși unul lângă altul, o parte importanta din acest sistem și dacă fiecare dintre noi se străduiește mai mult să se adapteze vremurilor actuale, atunci putem spune că nu suntem doar niște profesori care nu fac decât să critice tot ce au în jur, sistemul, părinții, elevii, ci suntem profesorii de care elevii noștri au nevoie cu adevărat.