Profesorul schimbă destine

Principalul rol al unui profesor este acela de a conduce activități didactice ce se desfășoară pentru ca elevii să își dezvolte competențele prevăzute de documentele școlare în vigoare. Totuși, știm cu toții că profesorul îndeplinește mult mai multe roluri, că activitatea sa nu se reduce la a fi transmițător de cunoștințe științifice sau de evaluator. Pentru toate rolurile pe care le are, este absolut necesar ca profesorul să posede calități aptitudinale extraordinare și o cultură solidă, rezultat al experienței acumulate în timp. Referindu-se la cultura psihopedagogică a profesorului, Ioan Nicola precizează că aceasta „se compune din cunoștințele de psihologie, pedagogie, metodică, într-un cuvânt, din totalitatea cunoștințelor teoretice privitoare la educație și personalitatea umană, și dintr-un ansamblu de priceperi și deprinderi practice solicitate de desfășurarea, ca atare, a acțiunii educaționale.” („Tratat de pedagogie școlară”, p. 476).

În cartea „ Necazuri cu școala”, Daniel Pennac subliniază rolul important pe care profesorul îl are pentru viitorul fiecărui copil, ilustrând ideea că un bun profesor trebuie să fie și un un bun cunoscător al personalității umane.

Scriitorul mărturisea: „În loc să culegem și să publicăm perlele loazelor, care amuză atâtea cancelarii ale profesorilor, ar trebui să scriem o antologie a profesorilor buni.”

Încă din primele pagini ale cărții amintite mai sus, cititorul ia cunoștință cu intenția personajului-narator care îi mărturisește lui Bernard, fratele său, dorința de a scrie despre anii de școală: „nu despre școala care se schimbă în societatea care se schimbă (...), să scriu tocmai despre ceea ce nu se schimbă, despre o permanență de care nu se aud niciodată vorbindu-se: să scriu despre durerea împărtășită a loazei, a părinților, a profesorilor, să scriu despre interacțiunea acestor necazuri școlare.”( p.17)

Ultimul născut într-o familie cu patru copii, naratorul se prezintă drept un copil-problemă. Părinții nu întâmpinaseră dificultăți cu frații lui mai mari, dar atitudinea acestuia față de școală i-a determinat să își facă serioase probleme privind viitorul. La anii maturității, licențiat în filologie și cu o carieră de succes, naratorul notează replica mamei sale, care încă nu se eliberase de temeri: „Viitorul meu i-a apărut foarte devreme într-atât de compromis, încât ea nu s-a simțit niciodată cu totul liniștită în privința prezentului.”

Din primele pagini ale cărții, înțelegem că avem de-a face un elev slab, cu un elev cu serioase probleme de învățare: „Când nu eram ultimul din clasă, însemna că eram penultimul.”(p. 13), cu elevul care nu manifesta nicio aptitudine pentru vreun domeniu, pe care nu îl interesau activitățile extrașcolare, nici măcar sportul. Orice profesor s-ar întreba despre familia elevului: din ce mediu provine, ce știm despre părinții lui, despre frați. Da, găsim în capitolul 5 răspunsuri pentru toate întrebările de mai sus, răspunsuri care nu susțin ideea că dintr-o asemenea familie ar proveni o „loază”, așa cum naratorul se prezintă. Adulții din preajma sa nu se fereau să afirme: „－Ești complet tâmpit!”( p. 14). Pe fondul a ceea ce aude în jurul său, un copil, care are probleme de învățare, își potențează incapacitatea, aducând mereu motive care să-i întărească ideea că nu va putea niciodată să depășească barierele pe care școala le impune, că noțiunile de învățat sunt prea grele. Astfel, personajul-narator subliniază că: „ Da, asta este ceva tipic loazelor: își spun mereu povestea propriei lor lenevii: sunt nul, n-am să izbutesc niciodată, nici măcar nu merită să mai încerc, știu dinainte că n-are niciun rost, am spus eu, școala nu-i de nasul meu...” (p.19).

Nevoia de atenție din partea adulților/profesorilor o au toți elevii, indiferent de nivelul cunoștințelor acumulate, sau de faptele (bune sau rele) pe care le fac. Personajul a experimentat și această nevoie a vârstei: „Loaza veselă, urzind pe timp de noapte gesturi răzbunătoare, invizibilul Zorro al pedepselor copilărești, asta ar fi imaginea naivă la care mi-ar plăcea să rămân, numai că －mai ales－ eram și un puștan gata de toate compromisurile doar-doar s-o alege cu vreo privire din partea unui adult binevoitor. Eram gata să mă milogesc pe tăcute, cerșind aprobarea profesorilor, și să ader la toate conformismele: da, domnule, aveți dreptate, da...păi, domnule, nu-s eu chiar atât de nerod, atât de rău, atât de dezamăgitor, atât de...” (p. 33).

Eșecurile școlare repetate, nevoia de afecțiune, dorința de a fi ca ceilalți, sunt motive care îl determină pe copil să recurgă la gesturi, uneori, inexplicabile. Astfel, gestul de a forța seiful părinților pentru a obține bani cu care să contribuie la cumpărarea unui cadou de aniversare pentru profesorul la care avea mereu note mici explică tot teama de eșec: „să îmblânzesc căpcăunul școlar. Să fac totul să nu-mi mănânce inima.” (p. 34). Fapta sau a fost descoperită, părinții au experimentat o nouă dezamăgire și au luat decizia de a-l înscrie la internat.

La internat, a început etapa devenirii sale, a transformării. Cum? Cum a fost posibil? Răspunsul este surprinzător: totul a fost posibil datorită unui profesor, a profesorului care a văzut ceva bun în „loaza” din bancă. Profesorul de franceză a fost salvatorul său, omul care a văzut dincolo, care a observat ceea ce îl pasiona pe elev și i-a cerut să facă ceea ce îi plăcea: „a decis să mă scutească de disertații ca să-mi comande un roman.” (p. 86). Profesorul avea experiență didactică: „Un domn bătrân, de o distincție desuetă, care îl reperase în mine pe narator”. Sarcina trasată de profesor nu i s-a părut deloc dificilă, ortografia nu mai reprezenta un aspect abstract: „Am scris acel roman cu entuziasm. Corectam cu scrupulozitate fiecare cuvânt cu ajutorul dicționarului (care de-atunci nu mă mai părăsește) și îmi livram capitolele cu punctualitatea unui foiletonist de meserie.” ( p. 87).

Profesorul a fost salvatorul. Acesta a contribuit în mod decisiv la schimbarea destinului personajului-narator: „Un profesor care m-a reperat drept ce eram: un mincinos sincer și un sinucigaș vesel.”

Elevul se transformă, devine permanent altcineva sub influența celor din jurul său și sub influența școlii, a profesorilor care au dificila sarcină de a-i înțelege, de a le observa abilitățile și aptitudinile, de a le trasa sarcini care să le facă plăcere și pe care să le poată rezolva.

Cred cu tărie că profesorul schimbă destine, așa cum și Daniel Pennac a evidențiat în cartea sa.

 

Bibliografie:

Pennac, Daniel, Necazuri cu școala, Editura Polirom, Iași, 2016;
Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996.