Reflecții asupra copilăriei de odinioară

M-am născut „la sat” și mi-am petrecut copilăria și adolescența într-un „colț de rai”, înconjurată de oameni simpli, harnici și credincioși. Oameni care mergeau la biserică, care posteau, care se rugau la trezire și la culcare. Oameni care treceau peste orice spunând: „Așa a vrut Dumnezeu!”, fără să caute răspunsuri, fără să pună întrebări, acceptându-și soarta cu credință, cu mâinile împreunate în rugăciune.

Bunica mea torcea lâna oilor, țesea cuverturi, preșuri, tindee (prosoape), împletea haine și ciorapi. Usca prune în cuptor, înșira felii de mere pe ață la soare (corobețe), din care făcea apoi mâncare în zilele de post. Aduna tot felul de plante „de leac” cu care ne doftoricea la nevoie. Fiecare plantă din jurul ei avea utilitate și importanță mare pentru că: „Nu degeaba ne-o lăsat-o Dumnezeu!”.

Bunicul meu avea o dragoste și un respect pentru animale care mi-a rămas în memorie. Nu mânca niciodată înainte de a hrăni și îngriji vitele, oile, porcii, câinele. Abia după ce „găta de isprăvit” intra în casă să mănânce. De multe ori, la câmp fiind, ne prindea câte o „vreme mare”, adică venea ploaie mare, rece, uneori cu grindină. Noi ne adăposteam sub căruță. Și atunci îl vedeam pe moșul meu cum își dădea jos haina și „laibărul”(vesta) și le așeza pe spate la Joiana. Târziu mi-am dat seama de semnificația acestui gest. Văcuța aceea era mai importantă pentru el ca propria-i sănătate. Și oricât era de obosit, nu urca niciodată în car sau în căruță, să nu îngreuneze povara vitelor. Mergea încet în fața lor pe drum, îndemnându-le cu voce domoală.

Pe parcursul întregului an, sătenii erau împreună și se ajutau reciproc la munca ogorului, dar și a gospodăriei. La fiecare lucrare participam și noi copiii, fiecare cu ce putea, alergând și strigând de bucuria timpului petrecut împreună. În serile lungi și reci de iarnă ne adunam în șezători. Adulții povesteau, glumeau, cântau, dar fiecare având ceva de lucru în mână. „Nu se pierdea vremea de pomană!”

Primăvara era timpul când femeile din întreg satul se apucau de curățenia casei și se pregăteau de marea Sărbătoare a Paștelui. Nu se găsea în sat casă în care să nu se dea cu var sau să nu se scuture covoarele pentru ca „Lumina Învierii” să pătrundă și să sfințească tot. Femeile se adunau la fiecare pe rând și se ajutau la pregătiri pentru ca nimeni să nu fie lăsat în greutate. În acest timp bărbații, după iernile geroase ale acelor vremuri, se îngrijeau și ei de primenirea ogrăzii și a gospodăriei. Se scoteau animalele din grajduri la păscut. Se săpau grădinile. Se desțeleneau ariile.

Chiar în condiții grele de trai și muncă epuizantă, sărbătorile erau respectate cu sfințenie. Sătenii mergeau duminică de duminică la frumoasa biserică de pe dealul estic al satului. Mergeam și eu cu bunica din partea mamei, intram cu evlavie în lăcașul sfânt și mă închinam la icoanele vechi ce ne întâmpinau. Bunica avea întotdeauna la ea un fir de busuioc atunci când mergea la biserică. Îl punea „în sân” sau îl ținea strâns în pumn, alături de năfrămuță (batistă). Era cel mai fin parfum pe care îl folosea! Și era „musai” să îl aibă plantat în grădină an de an.

Și posturile erau ținute cu strictețe. Îmi amintesc de ceapa sărată și zdrobită în ștergar pe care bunicii mei o mâncau cu mămăligă rece, fiind la lucru pe câmp, prea departe de casă pentru ca bunica să poată „fugi” să gătească o zeamă de agrișe, sau de prune uscate, sau de mere acre pe care să o mănânce tot cu mămăligă.

Dar ce frumoase erau sărbătorile! Cu câtă evlavie și bucurie erau așteptate și întâmpinate! Ca și la munca grea, oamenii se adunau cu drag și se așezau la masă în zilele de sărbătoare. Nici aici nu era nimeni lăsat pe dinafară. Toți gospodarii primeau cete de colindători ce aduceau marea veste a Nașterii lui Isus, ciocneau ouă roșii și închinau pahare cu vin de bucuria Învierii Mântuitorului. Era o atmosferă vie, de comunitate și de comuniune a oamenilor ce trăiau în același loc, în același timp.

Eu am avut bucuria să mă nasc și să cresc la sat, să simt și să trăiesc o părticică infimă din tradițiile satului meu, completate de amintirile depănate de bunicii mei. De la dânșii am înțeles adevăratul sens al comuniunii și iubirii dintre oameni. De aceea pot acum să susțin afirmația marelui nostru poet, Lucian Blaga: Eu cred că veșnicia s-a născut la sat !