Toamna.......

Clipe de liniște, de înălțare, pastel de-nchinare într-o zi de toamnă, când încă mai întârzie după bunul lor plac, razele de soare.

Cu amintirile de chihlimbar,mi-aș dori să viețuiesc ascunsă într-un ierbar ... cu vorbe nins. Și, cufundată în cuvinte nemăsurate, cu obrajii brumați de melancolie, m-aș lăsa cernută de vreme în frunzarul cu gene târzii, printre poeme, mi-as umple poala cu pașnicele gutui, puful auriu, strop de colibri.

Toamna de jar, ademenește-mă cu fluturi tomnateci, zidește-mă în lutul cărămiziu, pe pragul apusului sculptează-mi trupul printre vitralii fosforescente, în fumul frunzișului tors din tihna ta.

Ce n-aș da să adorm în balconul zorilor să mă soarba roua iar în castele de ceață, risipită peste ape, aș ascunde în inima toamnei icoanele, semne ale îndumnezeirii să poarte lumina, să mă izvorască iar și iar.

Când uneori, plouă, sub pași, vecine cu ploaia, crucificate rânduri murmură silabe lovite de fluturi, târzii negurile lăcrimează uitate, lunecă sfioși îngerii în cuvinte.

Doamne, aș vrea să-ți cuprind gândul când lacrima Ta îmi mângâie toamna. Pe cer norii plutesc pe covoare cenușii, firul de iarba, temător că va îmbătrâni peste noapte, mă poartă cu gândul aievea să țes cu arcușul pe o vioară mâhnirea de-o toamnă.

Doar când plouă, repictez în cuvinte odiseea timpului, evantaiul ploii mă înconjoară cu șoapte nemăsurate. Norii, delfini visători se topesc în rugăciunile mele din zori. Picură amintirile scăldate în ploi, de partea toamnă își țese firul cu cai de aramă, atâta liniște-i în jur, sub abajur de catifea.

Neobosite, doar cuvintele nerostite mă poartă pe meridianele toamnelor de odinioară.

Oare-n ce seară am să mă-ntorc la toamna mea? Tot mai aștept să se înalțe în zori păsări de humă și ceară, să ascult iarba cum stă să piară sub coasa ultimei brume iar și iară, într-o piramidă de toamnă ovală.

Frunze de mesteceni țipă deocheate, le simt, le aud cum se tânguie, toamnă tu, desigur, tu le știi pe toate, împletești covoare, le așezi în ramă, toamnă cu glas de aramă, ademenește-mă sub bolta amintirilor, cu pași tăcuți, poposiți în mansarde târzii să ascult frunzele cu suflet uscat cum se leapădă de nemărginire, cum singurătatea poposește cuminte în crizantemele cu gust de toamnă.