Secolul vitezei, pe care-l traversăm prea impasibili câteodată, are o mie și una de avantaje. Astăzi putem vorbi în America, ca și cum am fi la doi pași, ba chiar ne și putem vedea; putem ajunge în toate colțurile lumii în doar câteva ore...kerosen să fie; putem spune deci că „zburăm ca gândul și ca vântul”, precum zmeul cel fioros din poveștile de odinioară...de pe vremea bunicilor.
Astăzi putem viziona filme din toată lumea, putem asculta muzică pe youtube, ba chiar putem să încărcăm și noi materiale; putem urmări reality show-uri din țări îndepărtate și uite așa socializăm cu ceilalți colocatari ai planetei noastre minunate, Terra.
Însă nu întotdeauna a fost așa, căci pe la ...1918, oamenii mergeau spre Alba Iulia pe jos; doar norocoșii cu căruțele, caii, trăsurile, căci automobilele încă nu ajunseseră pe toate drumurile, pe la noi.
Când în România au început să circule automobilele, populația a fost îngrozită! Nicio binefacere a progresului nu părea mai nepotrivită cu temperamentul românilor, atât de indisciplinați și teribiliști. Șoferii circulau cu viteză, înecând totul în praf și în miros greu de combustibil ars. Accidentele erau la ordinea zilei și toată lumea era în pericol: pietoni și bicicliști, căruțași și birjari, alți șoferi... Răzbat peste ani ofurile vremurilor demult apuse: „ Oh, Doamne! De ce nu era interzisă de autorități această invenție a diavolului, care nu folosea, de fapt, la nimic?”
Primul automobil a fost adus în România în anul 1889. La 1900 erau vreo zece-douăsprezece. Era puțin, comparativ cu avântul pe care trăsurile fără cai îl luase în altă părți ale Bătrânului Continent. Apoi, odată cu noul secol, numărul lor a început să crească spectaculos. La sfârșitul anului 1905, documentele Automobil Clubului Român (înființat în 1904) înregistrau 136 de automobile importate. Saltul uriaș s-a făcut în 1906, când au fost cumpărate din Occident încă 88, adică aproape 2/3 din numărul de mașini sosite în țară în perioada 1889-1905! Era clar, mentalitatea începea să se schimbe... Se putea călători mai ușor, mai silențios, mai sigur, mai repede.
De telefoane, ce să mai vorbim, căci scrisorile erau la modă. Ce mândră era o fată când primea o scrisoare de la ...un admirator ( secret, de altfel); ce emoții te cuprindeau la deschiderea plicului; cu ce nerăbdare sorbeai cuvintele așternute cu grijă, poate, poate, răzbăteau printre ele ...doruri nebănuite. Scrisori ce ajungeau peste mări și țări, după luni bune de așteptare, apoi emoții, lacrimi de fericire sau de întristare; timpuri nostalgice demult apuse cu amintiri de neuitat pentru noi, contemporanii tehnologiei inteligente.
Dai un LIKE astăzi și află toți prietenii virtuali ce-ți place, ce vizitezi, unde vei fi, dacă ești trist sau binedispus. Telefoane performante, tehnologie pe măsură...vorbești la telefon în mașină, doar prin comandă vocală.
Ce-ar spune strămoșii noștri, ce alergau spre marea unire în picioarele goale, cu straie curate de sărbătoare și cușma pe frunte, despre noi, cei de astăzi...că suntem binecuvântați cu toate darurile pământului, că avem de toate, că ne putem bucura de pace între semeni. Ne rămâne să aducem lor, celor care au înfăptuit prin jertfa lor unirea prinos de recunoștință, cu glas domol, fără a-i trezi din dulce vis așternut peste veacuri.
Și atuncea rostesc și eu, românul simplu de astăzi, slavă ție popor român, prea des încercat de veacuri, slavă bunilor și străbunilor noștri, nebiruiți în lupte, cu dor și alean de vremuri frumoase, dar grele, în care erau toți pentru unu și unu pentru toți.
Și-atunci rostesc, cu glas melancolic: „Ce-ți este domʼle și cu tehnologia asta...Mofturi monșer...mofturi”.
Publicat de:
Clinciu Simona-Violeta
Profesor la Școala Gimnazială „Gheorghe Vernescu”, Rm. Sărat.