Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Curcubeul strălucește pe cer, semn că ploaia s-a oprit. O ploaie caldă într-o zi frumoasă de primăvară.
Privesc grădina cu flori ce tocmai a fost scăldată în mii și mii de picături de ploaie. Asemenea unor mărgăritare, stropii de ploaie strălucesc pe petalele și frunzele florilor.
Narcise, lalele și zambile parcă ne zâmbesc, bucuroase că setea lor a trecut.
Pe frunza unei narcise, un fluturaș se odihnește cu aripile umede, îngreunate de stropii de ploaie. Mă apropii de el și îl privesc întrebându-mă: „Oare ce a pățit? Este obosit? Sau poate este trist?”
Privindu-l atent, curiozitatea îmi este stârnită de ființa aceasta frumoasă și fragilă.
Mă fascinează culorile pe care le poartă pe aripioare. Aripile lui par a fi făcute din cea mai fină pânză pe care am văzut-o, fiind pictate în culori combinate, de la un bleu deschis, ce pune în evidență trupul său firav, spre albastru închis ce conturează marginile dantelate ale aripioarelor. Aș putea spune că aripioarele fluturașului pot fi confundate ușor cu niște petale de flori. Ele stau perechi, câte două, pe fiecare parte a corpului. Corpul fluturașului pare atât de fragil, încât te îndeamnă să nu-l atingi, căci se va rupe.
Fericirea este un sentiment pe care toți oamenii doresc să-l cunoască, toți doresc să fie cu adevărat fericiți și această stare să fie permanentă. Ne gândim ce să facem pentru a fi fericiți. Întrebarea: „Pe tine ce te face fericit? permite multe răspunsuri, în funcție de persoanele cărora o adresăm.
Povestirea Prințul Fericit de Oscar Wilde este o mărturie a faptului că fericirea nu poate și nu trebuie să fie individuală, că poți fi fericit numai împreună cu ceilalți.
Textul începe cu prezentare impunătoarei statui a unui prinț decedat, care „se înălța deasupra orașului”, cuceritoare prin bogăție: „Era acoperită din cap până în picioare cu foițe de aur din cel mai fin, în loc de ochi avea două safire strălucitoare, iar un rubin uriaș îi împodobea mânerul spadei.” Prin frumusețea sa, statuia trezea admirația privitorilor; prin numele său, statuia impune un model de comportament și astfel o mamă își certa copilul care plângea, reproșându-i că Prințul Fericit nu s-ar fi „smiorcăit”, pretinzându-i să se comporte și el ca prințul. Privind statuia, admiratorii au păreri diferite despre frumusețea și despre înfățișarea prințului.
Am ales meseria de învățător, deoarece mi-am dat seama că cadrele didactice lucrează pentru viitor. Adică ce faci cu copilul acela la școală se vede abia peste ani, când tot сe ai construit tu acolo în clasă îi va fi cu adevărat util în viață.
Am ales să fiu învățător :
Ca să îngrijesc сele mai frumoase flori,
Să plămădesc cele mai istețe minți
Și să le cresc în trupuri sănătoase,
Să pictez pânza celor mai curate suflete,
Să scriu în sala de clasă cele mai minunate povești,
Jucând cu măiestrie un rol deosebit,
Să conduc copiii sus, cât mai sus,
Ca să-și aleagă o stea, doar a lor...
... Eu sunt Învățător !
Profesia de dascăl este complexă și nobilă, dificilă dar și plăcută, umilă și mândră, exigentă și liberă, în care a ști nu înseamnă nimic, dacă știința ta nu o împărtășești copiilor cu emoție și forță spirituală.
Ce trebuie să facă un învățător? Am ajuns la concluzia că, indiferent de condiții, сel mai important este dorința de a lucra și a inova. Așa că nu este atât de important un proiector, (cu toate că ajută enorm) sau o tablă inteligentă, cât dorința de a face lucruri interesante. Sistemul de educație nu este făcut de programe și proiecte de lecții, ci în principal de oameni. Așa cum spune vorba populară: Omul sfințește locul. Noi trebuie să educăm mintea, caracterul, sufletul, personalitatea, nu doar să le turnăm informații în cap pe care le uită. A fi învățător nu înseamnă să citezi un manual, ci înseamnă să lucrezi cu omul. Înseamnă a ști nu doar ce e în mintea elevului, dar și ceea ce e în inima lui.
Secolul vitezei, pe care-l traversăm prea impasibili câteodată, are o mie și una de avantaje. Astăzi putem vorbi în America, ca și cum am fi la doi pași, ba chiar ne și putem vedea; putem ajunge în toate colțurile lumii în doar câteva ore...kerosen să fie; putem spune deci că „zburăm ca gândul și ca vântul”, precum zmeul cel fioros din poveștile de odinioară...de pe vremea bunicilor.
Astăzi putem viziona filme din toată lumea, putem asculta muzică pe youtube, ba chiar putem să încărcăm și noi materiale; putem urmări reality show-uri din țări îndepărtate și uite așa socializăm cu ceilalți colocatari ai planetei noastre minunate, Terra.
Însă nu întotdeauna a fost așa, căci pe la ...1918, oamenii mergeau spre Alba Iulia pe jos; doar norocoșii cu căruțele, caii, trăsurile, căci automobilele încă nu ajunseseră pe toate drumurile, pe la noi.
M-am născut „la sat” și mi-am petrecut copilăria și adolescența într-un „colț de rai”, înconjurată de oameni simpli, harnici și credincioși. Oameni care mergeau la biserică, care posteau, care se rugau la trezire și la culcare. Oameni care treceau peste orice spunând: „Așa a vrut Dumnezeu!”, fără să caute răspunsuri, fără să pună întrebări, acceptându-și soarta cu credință, cu mâinile împreunate în rugăciune.
Bunica mea torcea lâna oilor, țesea cuverturi, preșuri, tindee (prosoape), împletea haine și ciorapi. Usca prune în cuptor, înșira felii de mere pe ață la soare (corobețe), din care făcea apoi mâncare în zilele de post. Aduna tot felul de plante „de leac” cu care ne doftoricea la nevoie. Fiecare plantă din jurul ei avea utilitate și importanță mare pentru că: „Nu degeaba ne-o lăsat-o Dumnezeu!”.
Bunicul meu avea o dragoste și un respect pentru animale care mi-a rămas în memorie. Nu mânca niciodată înainte de a hrăni și îngriji vitele, oile, porcii, câinele. Abia după ce „găta de isprăvit” intra în casă să mănânce. De multe ori, la câmp fiind, ne prindea câte o „vreme mare”, adică venea ploaie mare, rece, uneori cu grindină. Noi ne adăposteam sub căruță. Și atunci îl vedeam pe moșul meu cum își dădea jos haina și „laibărul”(vesta) și le așeza pe spate la Joiana. Târziu mi-am dat seama de semnificația acestui gest. Văcuța aceea era mai importantă pentru el ca propria-i sănătate. Și oricât era de obosit, nu urca niciodată în car sau în căruță, să nu îngreuneze povara vitelor. Mergea încet în fața lor pe drum, îndemnându-le cu voce domoală.
Meseria de dascăl a fost și rămâne o meserie nobilă. Ai nevoie de o anumită chemare ca să fii dascăl, de curaj, de încredere, de multă răbdare, de înțelegere, de implicare necondiționată, de creativitate, de cât mai multă dăruire.
Îmi amintesc cu multă bucurie cum alergam pe ulițele satului natal, alergam cu zmee pe câmp, inventam păpuși din știuleții de porumb, construiam vioară din cocenii de porumb și mă jucam „De-a școala” cu toți vecinii mei, imitând-o pe doamna învățătoare. Însă, acea doamnă învățătoare și-a pus amprenta în mintea mea, a fost un model de urmat, ceea ce m-a determinat să aleg această meserie.
M-am dedicat elevilor mei, reușind să le creionez un destin în viață, mai multor generații. Mi-am dorit să pun condeiul în mâna celor care pășeau pentru prima dată pragul școlii. I-am învățat să fie buni și ambițioși, ce e bine și ce e rău, i-am învățat să pătrundă în lumea cunoașterii, i-am încurajat.
Am dat dovadă de multă gingășie față de elevii mei. Sunt mândră de faptul că am ales această meserie, de ceea ce am făcut, de felul cum i-am îndrumat pe elevii mei, de școala unde am creat caractere, unde am clădit adevărate destine. Mă bucur enorm când mă întâlnesc cu acei copii care azi au devenit adevărate personalități.