Nu-i ușor în prima zi de grădiniță

Când, după ce a scăldat întreaga sală de grupă într-un Nil de lacrimi și a bătut cu picioarele în podea atât de ferm încât începi să te întrebi dacă nu o fi fost de fapt vreun cutremur, prichindelul proaspăt sosit în grupa mică îți spune printre suspine:

– Doamna, am „muși”!

– Știi de ce ai muci?, îl întreb luând un șervețel din pachetul așezat strategic sub braț.

– Nu, răspunde el, senin ca o zi de primăvară, inconștient de uraganul Katrina cu care tocmai își anunțase prezența în toată grădinița.

Apoi se așează cuminte pe scăunel plănuind, probabil, un nou atac, de data aceasta prin surprindere că e mai eficient. „Cine știe ce se ascunde sub claia aia de păr inele?”, mă întreb răsuflând ușurată că a trecut pericolul și așteptând încordată o nouă replică. Dar nu se întâmplă nimic, căci, undeva, într-un colț, poznașul a găsit o mașinuță „loșie”, căreia se muncește cu sârg să-i scoată o roată ca s-o ducă la „fulcanizare” că așa l-a auzit el pe tati că face. „E clar!” îmi zic zâmbind. Furtuna a trecut, cerul s-a limpezit, se anunță zile frumoase...

Între timp, în partea opusă a sălii de grupă, două fetițe se consolează una pe cealaltă:

– Lasă, nu mai plânge, că vine mami repede, spune cea mai „curajoasă” dintre ele, cu părul inele și mică cât Degețica.

– Dar tu de ce plângi? Și mămica ta vine repede, ...îi spun eu neînfricatei.

– Eu nu vleau să vină mami! Eu vleau să vină tati!, zice ea printre sughițuri întrerupte brusc de un cub de plastic ce-i aterizează în poală.

– Hei, cine a aruncat?, căutându-l din priviri pe responsabil.

Făptașul nu e nimeni altul decât băiețelul de mai devreme care decide că nu mai vrea sa facă pe mecanicul auto de ocazie și se apucă să-și construiască un garaj. Numai că, între timp, descoperă că e mai distractiv să facă cuburile să zboare decât să le așeze cuminți în construcție. Petrecerii i se alătură și viteazul clasei, căruia începe să i se ducă vestea că nu a vărsat nicio lacrimă în prima zi de grădiniță. Plin de idei, el preia inițiativa și rezolvă problema tranșant: aruncă toată cutia cu cuburi, fiindcă știe el că păsările zboară în stol și, prin urmare, cuburile ar putea face același lucru cu succes. În același timp, sub o măsuță, un băiețel și o fetiță se sfădesc de zor cu privire la un castel pe care îl construiesc împreună pentru vreo prințesă a prințeselor. Se pare că el a îndrăznit să ia un cub „loz” care era al ei, pentru că ea e fetiță și numai fetițele pot avea cuburi „loz”. Cearta se termină ca oricare alta de acest gen: el se alege cu o palmă, iar ea este trasă de codiță și vine alergând în brațele mele să-l pârască pe „lăul ăla lău” care nici măcar nu i-a spus numele de „lău” ce este.

E hărmălaie mare la grupa mică în prima zi de grădiniță. Lacrimi curg râuri amenințând cu inundații, ochi se înroșesc, doine de jale și de dor sunt cântate și glasuri subțiri se aud din toate părțile: „Vleau la mama!”, „Am muși!”, „Închide-mă la lochiță!”, „Au! Lăule! Doamna!”, „Vleau la baie!”, „Țună pe mami! Hai țună!” „De ce plângi?” „Nu știu!”. Un străin care ne-ar trece pragul s-ar gândi, probabil, că oricine rezistă unei astfel de zile, e vreun soi de martir necanonizat. Dar, pentru noi educatoarele, ziua nu aduce nimic neobișnuit. Știm că, după câteva zile scăldate de lacrimi, într-o bună dimineață, prospătul preșcolar va deschide ușa de la sala de grupă și, cu un zâmbet care ar putea topi și Antarctica, ne-ar sări în brațe, declarând cu foc: „Te iubesc, doamna educatoare!”