În această dimineață am deschis fereastra camerei și imediat a pătruns o adiere caldă și parfumată, îmi mângâia obrajii și mă îmbrățișa, parcă ne spuneam una alteia „mi-ai lipsit!”. A sosit primăvara, anotimpul de care îmi era cel mai dor.
Copacii s-au îmbrăcat cu straiele minunate, parcă s-ar duce la parada culorilor. S-au împodobit cu flori albe și roz, în acest timp pământul era gelos pe frumusețea arborilor așa că a scos și el cele mai frumoase giuvaere pe care le avea: lalele și zambile de toate culorile, narcisele prețioase precum aurul și gingașul și purul ghiocel.
Razele soarelui mângâie încet toate florile, iarba și ne încălzește inimile care au stat înghețate toată iarna.
Văzând acestea, regina vântului a dat de veste spre țările calde, ca prietenele ei, berzele și rândunicile să vadă și ele cum a depășit natura iarna cea rea și friguroasă. După o perioadă lungă de timp, natura arată încă o dată că a reușit să treacă peste momentele grele, ca de fiecare dată și că s-a întors mai puternică și mai frumoasă ca oricând.
Vântul a călătorit și prin pături, a trezit izvoarele și râurile, a dezvelit brazii de zăpadă și a dat de veste tuturor animalelor că a vremea să se trezească și să se bucure de viață.
Păsările au zburat în văzduh și au cântat bucuroase, dansau voioase cu petalele florilor valsul primăverii, fiind acompaniate de sunetul melodios al izvoarelor cristaline. Dragostea este peste tot, atât în rândul păsărilor, al animalelor, dar și al oamenilor.
Stau la geam și privesc cum această atmosferă de primăvară aduce zâmbetul pe chipurilor oamenilor. Zânele primăverii sunt peste tot unde privești, le șoptesc la ureche oamenilor să fie mai buni, să ierte mai mult, să nu mai fie triști și să iubească mai mult. Au început să se îmbrățișeze, și să-și facă timp să admire cât de frumoasă este lumea. Ar trebui să nu ne axăm doar pe lucrurile care ne supără, să găsim mereu motivația necesară pentru a trece peste orice obstacol, să realizăm că viața este frumoasă și cum bune și cu rele. Timpul ne iartă, nu există om nemuritor, fiecare avem firele de nisip în clepsidră numărate, dar nu le putem vedea. Singura care trăiește veșnic este natura și ne demonstrează asta în fiecare primăvară.
În fiecare din noi ar trebui să existe o primăvară, care să ne dea putere să trecem peste orice moment greu din viață, să dăm deoparte zăpada cea rece care ne acoperă sufletul și să lăsăm razele soarelui să ne mângâie inima.
Publicat de:
Stoenescu Carmen Georgiana
Profesor la Grădinița „Căsuța Fermecată”, București.