Tu ce faci pentru a fi fericit?

Fericirea este un sentiment pe care toți oamenii doresc să-l cunoască, toți doresc să fie cu adevărat fericiți și această stare să fie permanentă. Ne gândim ce să facem pentru a fi fericiți. Întrebarea: „Pe tine ce te face fericit? permite multe răspunsuri, în funcție de persoanele cărora o adresăm.

Povestirea Prințul Fericit de Oscar Wilde este o mărturie a faptului că fericirea nu poate și nu trebuie să fie individuală, că poți fi fericit numai împreună cu ceilalți.

Textul începe cu prezentare impunătoarei statui a unui prinț decedat, care „se înălța deasupra orașului”, cuceritoare prin bogăție: „Era acoperită din cap până în picioare cu foițe de aur din cel mai fin, în loc de ochi avea două safire strălucitoare, iar un rubin uriaș îi împodobea mânerul spadei.” Prin frumusețea sa, statuia trezea admirația privitorilor; prin numele său, statuia impune un model de comportament și astfel o mamă își certa copilul care plângea, reproșându-i că Prințul Fericit nu s-ar fi „smiorcăit”, pretinzându-i să se comporte și el ca prințul. Privind statuia, admiratorii au păreri diferite despre frumusețea și despre înfățișarea prințului.

Sosirea lui Rândunel în oraș și poposirea lui la picioarele Prințului Fericit reprezintă începutul procesului care îi va face pe cei doi, într-adevăr, fericiți. Aflat în călătoria sa spre Egipt, țară unde trebuia să petreacă iarna, Rândunel este mulțumit că a identificat cel mai bun loc din oraș pentru a petrece noaptea: „am un dormitor de aur, își spuse el”. Cele trei lacrimi căzute din ochii Prințului Fericit și frumusețea chipului său îl determinară pe Rândunel să nu mai caute un alt adăpost si, cuprins de milă, începe să-l descoase pe prinț pentru a afla motivul tristeții sale. Prințul Fericit i se destăinuie: „- Pe când eram viu, și aveam o inimă de om, răspunse statuia, habar n-aveam ce sunt acelea lacrimi, căci trăiam în Palatul Sans-Souci, cel fără de griji, unde supărării nu-i era îngăduit să pătrundă. [...] Grădina era împrejmuită cu un zid foarte înalt, dar niciodată nu mi-am bătut capul cu se întâmpla dincolo de el, căci în jurul meu era atâta frumusețe. Curtenii îmi spuneau Prințul Fericit, și fericit și eram cu adevărat.” Prințului Fericit i-a fost dat să cunoască problemele vieții abia după moarte: „Iar acum, că am murit, m-au cocoțat aici sus, de unde se vede toată mizeria orașului meu și, cu toate că inima mi-e de plumb, nu pot face altceva decât să plâng.”

Plânsul Prințului Fericit nu a rămas fără urmări. Rândunel cel milos îi devine mesager și împreună se jertfesc pentru a aduce bucuria pe chipurile mamelor, ale copiilor și ale celor care au cunoscut suferința. Rândunel duce la cei săraci pietrele prețioase care împodobeau statuia, renunțând să mai zboare spre Egipt după ce Prințul a decis să dăruiască cele două safire-ochi săracilor. Zburând pe deasupra orașului, Rândunel a putut vedea viața diferită a oamenilor: „bogații veselindu-se în casele lor frumoase, în vreme ce cerșetorii stăteau pe la porți. Zbură pe străduțe întunecate și văzu fețele palide ale copiilor înfometați privind apatici afară.” Despre toate acestea i-a povestit Prințului Fericit, care, impresionat, i-a cerut lui Rândunel să desprindă bucată cu bucată aurul care înfrumuseța statuia și să-l ducă nevoiașilor.

Zăpada și gerul au făcut ca străzile să devină pustii, iar Rândunel a înțeles că se va duce în Casa Morții. Când nu au mai avut nimic de dăruit, Prințul Fericit și Rândunel și-au încheiat misiunea. Lipsindu-i strălucirea aurului, statuia a fost dată jos: „- De vreme ce nu mai e frumoasă, nu mai e bună de nimic, spuse profesorul de artă de la Universitate.” Inima de plumb a Prințului Fericit nu s-a topit și a fost aruncată: „pe o grămadă de pulbere unde zăcea și Rândunel mort.”

Răsplata celor care s-au jertfit pentru ceilalți nu poate fi primită pe pământ, nu, oamenii nu au putut înțelege, nici nu au încercat să afle taina statuii sau pe cea a păsării care nu prea avea ce să caute în oraș iarna. Răsplata a venit de la Dumnezeu, Cel care i-a așezat în grădina Paradisului. Prin faptele sale, Prințul Fericit a meritat dubla înălțare: a fost pus de oameni pe o coloană înaltă, de unde i s-a oferit posibilitatea să vadă tot ceea ce în viață îi fusese oprit și astfel să-și arate bunătatea și noblețea sufletească. Rândunel a fost o pasăre sensibilă. Refuzat de Trestia, pe care a admirat-o și pe care a iubit-o, Rândunel a rămas în urma stolului și trebuia să se descurce singur. Și el avea nevoie de ocrotire, de bunătate.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă Prințul a fost fericit cât a trăit. Da, am putea spune, dar numai în mediul închis, în care și-a dus existența. Cunoașterea lui era limitată, nu știa cum e să fii sărac. Când a observat nevoile în care se zbat oamenii, Prințul a suferit și s-a jertfit pentru fiecare, cât a putut. Înțelegem că bunătatea pe care a manifesta-o față de ceilalți îi aducea fericirea. Am putea spune că și pe Rândunel tot dorința de a împlini binele l-a ținut în oraș.

Așadar, ce îi face pe oameni fericiți? Bunătatea face să înflorească zâmbetul pe chipurile celor care dăruiesc și pe chipurile celor care primesc. Fericirea este răsplata binelui făcut.

 

Bibliografie:
Wilde, Oscar, „Prințul Fericit”, Editura Paralela 45, Pitești, 2015.