Bunicul meu s-a născut în anul 1879. A trăit 88 de ani, dar tot prea puțin pentru ca eu să apuc să îl cunosc. Am copilărit însă cu poveștile rămase de la el, spuse de mama în serile lungi de iarnă și lipsite de curent. Mama, la cei 81 de ani pe care îi are, le-a uitat de mult. Mă urmărește gândul de a le scrie pentru a nu le uita și eu.
Bunicul s-a născut într-o familie cu 12 copii. Locuiau într-un sat multietnic în care gazdele erau sașii și evrei. Pentru cei nevoiași era un lucru firesc să își trimită copiii să lucreze la aceste familii.
Când avea vrea 10-11 ani, bunicul era slugă la o familie de evrei. Întâmplarea s-a petrecut cam pe vremea asta. Jupâneasa l-a trimis pe Mnihilă (așa pronunțau ei numele Mihăilă - Mihai) să semene fasole prin mălai. Drumul până la locul stăpânilor era lung, iar tarlaua i s-a părut băiatului și mai lungă. A semănat cât a semănat și, pe la mijloc, a dat de soluția salvatoare, a isprăvit treaba repede și s-a întors acasă.
La vremea căpălitului, Mnihilă nu s-a mai dus singur, ci cu jupâneasa. Și fasolea era mândră și frumoasă până când....... nu a mai fost.
– Mnihilă, nu ai pus tătă fasolea?
– Ba da, jupâneasă!
Și căpălesc mai departe, dar nici urmă de fasole. Pe la mijlocul locului au găsit și explicația: toată fasolea a fost semănată, dar sub un bolovan de sub care ieșeau tulpinile de fasole ca niște tentacule.
Nu i-a fost jupânesei pe plac ce a văzut, dar fapta era consumată.
De la această poveste a rămas în familie gluma de a căuta un bolovan când mergeam la pus fasole și ne săturam de muncă.
Altă dată s-a întâmplat ca bunicul să fie slugă la o familie de sași. Jupâneasa l-a trimis la boltă (magazin) să cumpere “olărlo”. Magazinul era destul de departe și bunicul a repetat tot drumul ce are de cumpărat, ca să nu uite. Ajuns la magazin a salutat politicos.
– Ce să-ți dau, Mnihilă? l-a întrebat evreul proprietar al magazinului.
– Nu știu, jupâne!
– Să-ți dau țucăr?
– Nu!
– Să-ți dau sare?
– Nu!
– Te-o trimăs după ciperi?
– Nu!
– După fărină?
– Nu!
A înșirat evreul denumirile tuturor produselor din magazin, dar nici unul nu era ce trebuia luat, așa că s-a întors acasă fără cumpărături.
– No, Mnihilă, ai luat ciperi? l-a întrebat jupâneasa de cum l-a văzut intrând pe poartă.
Bunicul a făcut cale-întoarsă şi a cerut piper.
– Bată-l norocul de olărlo! a exclamat vânzătorul râzând.
Ni s-a întâmplat și nouă să pățim asemenea bunicului, așa că am ne-am învățat lecția: Verba volant, scripta manent!
De multe ori se întâmpla ca stăpâna să îl trimită cu cine știe ce treabă la notar. Nevasta notarului era o femeie tare bună la suflet și, de câte ori îl vedea, îl pune la masă. Îi punea dinainte o cană de un litru cu “cafei cu lapte”. Cojile ce rămâneau după ce se bătea pâinea scoasă din cuptor erau fierte în apă. Fiertura aceasta se punea în lapte și se obținea “cafeiul”. Nu era tocmai ușor să bei un litru, așa că bunicul mai și refuza. Nevasta notarului nu-l lăsa așa ușor:
– Mâncă tăt! Ce, te temi că-i crepa? îi zicea ea.
– Lasă, tu, copilul, că nu mai poate! intervenea notarul. Dar în zadar! Până nu golea cana, nu îl lăsa notarășa să iasă din casă.
Vorba ei a rămas până azi și în familiile noastre și ne amuzăm atunci când unul din meseni nu poate isprăvi mâncarea din farfurie.
Acestea, și alte câteva, sunt întâmplări adevărate care rulează în minte ca un film atunci când mi le amintesc, pentru că mama ni le povestea cu harul moștenit de la bunicul și ne spunea exact unde stătea fiecare personaj. Când treceam pe lângă casa respectivă ne aminteam de familia care a stat înainte acolo și de întâmplarea al cărei erou a fost bunicul.
Publicat de:
Pojar Camelia
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare”, Bistrița.