Literatura străină și autohtonă datorează romantismului cele mai frumoase pagini descriptive dedicate naturii. Individul romantic, nemulțumit de prezentul degradat, se refugiază în trecut. Tot astfel, societatea filistină în care acesta trăiește îi provoacă un acut sentiment al inadaptării, soluția constituind-o evadarea în mijlocul naturii ocrotitoare. În literatura română, aceste atitudini sunt ilustrate cel mai sugestiv de Mihai Eminescu, în poezie, iar în proză, de Mihail Sadoveanu.
În lirica eminesciană, natura și iubirea alcătuiesc un cuplu tematic indivizibil. În funcție de etapa de creație căreia i se încadrează, poeziile surprind o natură maternă, ocrotitoare, refugiu al cuplului de îndrăgostiți, dar și o natură ostilă, indiferentă la suferința individului.
Cea dintâi ipostază se regăsește în texte lirice precum Lacul, Lasă-ți lumea..., Dorința, Floare albastră, Sara pe deal, Luceafărul, Freamăt de codru. În aceste poezii, iubirea apare adesea ca o proiecție în ideal, ca aspirație a eului liric îndrăgostit. Iubiții se cheamă reciproc în mijlocul naturii protectoare, însă de multe ori, îndrăgostiții nu se găsesc și iubirea rămâne o iluzie neîmplinită, ca în poezia Lacul:
„Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.”
sau în Freamăt de codru:
„– Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!”
Când sentimentul este împărtășit, elementele naturii se află în deplină consonanță cu stările eului liric. De pildă, în poezia Dorința, subiectul poetic, îndrăgostit, își așteaptă cu nerăbdare iubita în codru, iar înfrigurarea provocată de sentimentul erotic își găsește un corespondent în natura antropomorfizată:
„Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund”
Beatitudinea îndrăgostiților își află ecoul în natură:
„Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;”
Mai mult decât refugiu al cuplului, natura devine locul retragerii veșnice. Îngroparea îndrăgostiților în florile de tei, care cad „rânduri-rânduri”, conține o sugestie tanatică și configurează ipostaza naturii-mormânt.
Solitudinea îndrăgostiților – reală sau doar ca aspirație a eului liric îndrăgostit fără speranță – revine obsedant în poezia lui Mihai Eminescu. Chemarea ființei iubite în mijlocul naturii protectoare sugerează intensitatea sentimentelor, iar singurătatea este percepută ca o certitudine:
„Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Și afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.”
(Lasă-ți lumea...)
Și în Floare albastră, monologul instanței feminine conține câteva sugestii ale socialului care amenință să perturbe fericirea îndrăgostiților. Invitația pe care aceasta i-o adresează eului liric, de retragere într-un cadru rustic, autohton, redă elementele bine-cunoscutei recuzite romantice: codrul, izvorul, stânca, lacul, floarea, luna. Aceastea și altele – steaua, luceafărul, bolta cerească, marea, râul, teiul, trestia – reprezintă elemente de recurență în poezia eminesciană. Cu toate că sunt reluate obsedant, aceste motive ale naturii terestre sau cosmice nu creează impresia de saturație. Dimpotrivă, prezența unora dintre ele reclamă evocarea celorlalte, în vederea întregirii tabloului.
Cealaltă ipostază a naturii, anume aceea ostilă, impasibilă în fața unui actant liric ce experimentează o profundă suferință erotică, se manifestă în creații precum Pe lângă plopii fără soț, De câte ori, iubito... Numărul de texte poetice care evocă o natură străină individului uman este evident mai mic față de creațiile în care natura coparticipă la starea de fericire a îndrăgostiților. Chiar dacă viziunea poetului asupra femeii și iubirii se schimbă radical odată cu trecerea timpului – atitudinea de adorație a femeii-înger, din poezia de tinerețe, fiind înlocuită cu accentele misogine din ultima etapă de creație –, putem considera că reprezentarea naturii în lirica eminesciană este un fenomen imuabil. Chiar și atunci când iubirea este doar o amintire dureroasă, elementele naturii ce aparțin prezentului evocării își păstrează farmecul din trecut:
„Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele, [...]
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,
Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și”
(Când amintirile...)
Același procedeu al evocării nostalgice a gesturilor de tandrețe din trecutul fericit al împlinirii erotice, pe fundalul unui prezent ce urmează despărțirii, în care suferința subiectului poetic nu poate fi alinată de manifestările naturii, revine și în creații precum Pe aceeași ulicioară... și Peste vârfuri.
În poeziile Pe lângă plopii fără soț, De ce nu-mi vii?, Te duci, pustiul sufletesc pe care l-a produs ruptura de iubită se reflectă, prin corespondență, în manifestările naturii. Toamna târzie, izvorul „istovit și trist”, plopii singuratici, plecarea păsărilor, căderea frunzelor sunt câteva dintre motivele literare care configurează un cadru natural dezolant, replică a naturii umane.
Analiza acestui segment al liricii eminesciene face posibilă constatarea faptul că poetul, adept al metodei romantice care vehiculează sentimentul naturii, reflectă totodată, prin creația sa, și o credință ancestrală a poporului român, potrivit căreia omul se află în comuniune cu natura. Versurile baladei Toma Alimoș stau drept dovadă incontestabilă a faptului că Mihai Eminescu, autentic cunoscător al folclorului autohton, a sintetizat în opera sa gândirea colectivă a românilor:
„Bine vorba nu sfârșea,
Suflețelul că-și dedea:
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se cletina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta,
Și cu freamăt îl plângea.”
Această credință străveche a poporului nostru, Mihai Eminescu a corelat-o cu viziunea romantică, astfel luând naștere poate cel mai cunoscut segment al liricii sale: poezia iubirii și a naturii.
Bibliografie:
Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Litera, București, 2010.
Publicat de:
Hrițcu Elena Luminița
Profesor de limba și literatura română, la Liceul Teoretic „Carmen Sylva” Eforie, Constanța.